Privire de Sus

11 octombrie - 19 noiembrie Privire de Sus

Privire de Sus

expozitie |  CV artist | 

Magda Cârneci: Materia concretă plus grația divină*

 

Este destul de evident că actuala serie „Privire de sus” continuă și dezvoltă cu brio seria de picturi „Teoria cercului” pe care Francisc Chiuariu a realizat-o în 2012-2013 și a expus-o tot la galeria AnnArt în 2013. În cei trei ani care au trecut de atunci, s-a întâmplat o complexificare subtil dramatică a lumii liniștite și solare a fetiței cu cercul și umbra lor, care apărea obsesiv în pânzele mari și mici de atunci.~

 

În datele ei de fond, pictura actuală a lui Francis Chiuariu a rămas aceeași, constantă – abundentă și versatilă, ostentativă și suculentă, dezinvoltă și intensă, cum scriam altădată - și totuși ceva esențial, un accent important, s-a schimbat. În matricea ei stilistică regăsim în continuare atracția pentru elemente hiper- și fotorealiste cu efecte glamour, urme ale stilurilor neoclasic și simbolist de odinioară, o sensibilitate retiniană de tip fin de siècle alăturată unor cromatisme cu alură high-tech. Dar combinația dintre aceste ingrediente rafinate are acum alte proporții și primește o aură crepusculară și vag cataclismică, ce deschide pictura spre un orizont metafizic profund și ambiguu.

 

Asistăm acum, desfășurată pe pânze ample, generoase, la defilarea unei umanități mai diverse, mai amestecate, femei, copii și bărbați, cu vârste și acțiuni diferite, mergând, privind, alergând, prinși în vârtejul unui mare oraș vag definit, și al unei tensiuni fără nume. O fetiță într-un peisaj lichid, ruinat, străbătut de erupții de culori întunecate. Un băiat care fuge oblic, printre fâșii de spațiu rupt, explodat. Bărbați și femei, adesea singuri, în mijlocul unor peisaje urbane descompuse caleidoscopic, fărâmițate în scânteieri feerice, ca de reclamă sub ploaie sau ceață, sau dimpotrivă sumbre, blurate, ca în deșertul incert al unui no man’s land.

 

Surprinse de sus, de la mică înălțime și cu o stranie claritate, personajele anonime ale lui Chiuariu evoluează în interiorul unor compoziții schițate eviziv și totuși dramatice, în care pare că un ochi mai mare, atotvăzător, observă de aproape, cu curiozitate și minuție, ceva vizibil și invizibil totdeodată. Ceva care se lasă și nu se lasă captat.

 

În fragmentele pictate fotorealist ale corpurilor în mișcare, contrastând cu fețele lor uneori raclate violent cu pensula, lichefiate și anonimizate, în decorul sumar care topește elementele urbane într-un turbion cromatic și gestual, se percepe un dinamism contradictoriu și o presiune psihică stranie, suspendată. Privim niște fotograme picturale clare, puternice, în care se lasă presimțită o „tăietură cinematică” a actului pictural: parcă sunt cadre izolate, decupate dintr-un film american de acțiune, reduse la esențialul lor banal-cotidian și suprapuse pe decoruri picturale de o imprecizie fantomatică, pe fundaluri de o picturalitate somptuoasă deși ambiguă. Precizia, concretețea personajelor umane contrastează uneori violent cu ambianța estompată care le înconjoară, fie ea de o luminozitate vie, incendiară, fie dimpotrivă cu nuanțe tenebroase, apocaliptice, într-o ambianță cumva intemporală, cumva aspațială, straniu depeizantă.

 

Ca și cum pictura s-ar întrece cu filmul, de la care ia precizia realistă și un imbold energetic, dar față de care se delimitează prin sinteza spațio-temporală statică, printr-un dinamism doar sugerat și prin evanescență. Ca și cum pictorul și-ar propune ceva ambițios și aproape imposibil: să combine ambianța concretă, citadină în care trăiește, cu orizontul unei lumi dematerializate mai vaste, străbătută de alte energii, mai subtile, dar uneori și mai explozive. Ca și cum pictorul ar încerca să armonizeze în el poli opuși și eruptivi, Scila și Caribda, citadinismul cu deschiderea cosmică, contingentul cu transcendentul. Ceva se lasă și nu se lasă captat. Și în aceasta constă misterul la vedere al pânzelor.

 

Ca și cum ar exista o contradicție interioară, o luptă lăuntrică, o dilemă intensă în sinele pictorului, din care acesta își extrage energia, forța, motivația creatoare. Și atunci, surprinzător și nu tocmai, apare din când în când în lucrări îngerul - lîngă unele personaje, mai ales lîngă copii. Adesea doar schițat, prezent doar cu o aripă, uneori aproape în întregime încarnat pictural, îngerul e soluția vizuală și emoțională, legătura de unire între zone psihice conflictuale și planuri de existență incompatibile. Îngerul este simbolul clasic și persistent care împacă tensiunea uneori greu suportabilă dintre prea concret și prea evanescent în această nouă serie picturală. Aici se ascunde, mi se pare, nucleul iradiant probabil al acestor mari compoziții care încearcă să se apropie asimptotic de un abis ontologic. „Suportul speculațiilor e materia concretă plus grația divină”, în cuvintele pictorului.

 

De aici vine, probabil, impresia persistentă de neo-romantism dezlănțuit pe care o degajă pictura actuală a lui Francisc Chiuariu. Un neo-romantism de după modernism, pe care-l regăsim, în mod simptomatic, la anumiți pictori și scriitori europeni ai momentului, din generația lui sau din generații diverse, preocupați de aceeași dilemă interioară. Nu întâmplător, mi se pare că regăsim în pânzele lui Chiuariu o fărâmă din radicalismul vizionar al unui El Greco din secolul XVI, o lucire din splendoarea decadentă a unui Gustave Moreau de la finele secolului XIX, dar și citate din deformările umane contorsionate ale lui Francis Bacon de la mijlocul secolului XX, peste care se suprapune fascinația pentru hiper-concret provenind din tehnologia digitală a imaginii de secol XXI. Din multiple aluviuni culturale aparent contradictorii - așa cum e normal să se întâmple în cazul unui pictor pentru care pictura trebuie să rămână genul major, clasic, reprezentațional, cu toate ecourile noilor media din ea – se constituie o impresionantă desfășurare vizuală în fața ochilor noștri. Desfășurare a unui neo-romantism etern, persistent, ce încearcă să rezolve - din nou și din nou, pentru sine și pentru noi, în cheia timpului nostru, dar fără a uita cu totul trecutul - împăcarea concretului cu transfigurarea, întrepătrunderea limitărilor fizice cu transgresarea imaginară, nunta mentalității materialist civilizaționale cu atracția irepresibilă spre natură și cosmic.

 

Într-un cuvânt: armonia contrariilor, cu strălucire și dramă.

 

text critic Magda Cârneci