Noua generație în artă: Ioana Nicoară | 21-11-2017

Articol sursa: alistmagazine.ro | de Alina Vilcan

Noua generaţie în artă: Ioana Nicoară 

Până pe 29 noiembrie, Annart Gallery prezintă Rezolvări efective sau Insectarul cu geometrii, prima expoziţie personală a artistei Ioana Nicoară, pe care vă invităm să o cunoaşteţi vizitând galeria din strada Paris, dar şi din rândurile care urmează, în care vorbeşte despre arta sa de acum, despre desenele din copilărie, despre anii de liceu la Tonitza, studiile la UNArte şi la Poznan, în Polonia, filmele de animaţie la care îi place să lucreze, atelierul ei cu un şezlong de lemn şi o planşetă pe jos, Bucureştiul cu case vechi şi grădini în care să zăboveşti, felul în care îşi cercetează şi-şi documentează viaţa, artiste pe care le admiră şi altele. Vă propunem, aşadar, o incursiune în lumea unei artiste din noua generaţie, care ne-a atras atenţia. (Ioana s-a născut în 1990).

 

O expoziţie: Rezolvări efective sau Insectarul cu geometrii

Am încercat să practic o formă de a mă depărta de contemporaneitate şi dileme curente urbane şi să îmi las propriul flux al gândirii să producă, căci noi, oamenii, nu avem nevoie doar de exterior pentru a ne exprima, ci putem să privim şi în noi să căutăm. Aşa s-au născut lucrările din expoziţie, din aceste izolări şi căutări constante, practică ce m-a condus pe diverse drumuri. Unul este cel abstract, în care mi-am creat un fel de sistem de forme, care a născut ceea ce în expoziţie s-a numit Insectarul cu Geometrii. Apoi a fost o căutare lungă şi apucată din mai multe direcţii asupra portretului, unde m-am rotit în jurul chipului uman căutând tot felul de texturi, forme, semne şi culori. Această serie este în expoziţie Insectarul cu Chipuri. Am expus o serie cu imagini ale unui cuplu, ca o stare de linişte şi bine în dragoste. Recent am divagat pe o temă a feminităţii, unde am folosit dinspre figurativ spre abstract total imaginea femeii acoperite cu văl, semne ale prezenţelor feminine care se pierd. Acest proces a generat mai multe serii de lucrări şi a pornit de la însuşi procesul meu de acceptare a identităţii mele ca femeie şi raportarea la lume din această ipostază. Nu e nimic despre salvat lumea în expoziţie, nu e cu implicaţii sociale, nu e cu categorii defavorizate, zone de conflict, animale, insighturi mişto, drepturile omului, definiţia familiei şi ce naiba ne mai preocupă în fiecare zi. Nu e nici măcar cu o poveste, nu. Într-un anumit fel, aş zice că nu e nici măcar cu concept, dar mi-e teamă că mint zicând asta, căci evident că n-are cum şi doar bravez.

Cu toate acestea, dacă vă daţi o întâlnire cu expoziţia şi staţi puţin mai mult în faţa unei lucrări, poate nu vă întrebaţi clasica aia cu ce a vrut artistul să spună. Poate în imaginea la care vă uitaţi vă plac culorile, poate vă place forma, poate vă aduce aminte de ceva sau poate seamănă cu ceva ce cunoaşteţi. Poate vă face să vă gândiţi sau vă face să simţiţi ceva anume. Poate că dacă vă uitaţi puţin mai atent vă veţi da seama că vreţi să prelungiţi starea de contemplare, căci despre asta ar fi vorba, despre a contempla. Poate că îi veţi face o poză cu telefonul şi, cine ştie, o să v-o puneţi wallpaper şi o vreme o să vă uitaţi la ea de fiecare dată când deschideţi telefonul. Îndrăznesc să-mi imaginez că poate, într-o zi, o să vă daţi seama că v-aţi ataşat de ea şi vă place să o priviţi şi aveţi nevoie să o priviţi zilnic fiindcă vă transpune direct, fără intermedieri, într-o anume stare, pe care nimic altceva nu v-o poate da. O stare pe care voi aţi creat-o în faţa lucrării şi în relaţie cu ea.
Astfel că vă aştept până pe 29 noiembrie la galeria Annart, pe strada Paris nr. 39, să vizitaţi expoziţia. Programul de vizitare este de luni până sâmbătă, între orele 11.00 şi 19.00. Întreg fondul de lucrări este disponibil pentru vânzare prin galerie.

 

Întoarcere în timp. Copilărie

Desenez de când mă ştiu şi obişnuiesc să spun că cele mai bune lucrări ale mele sunt de la 4 ani. Făceam multe portrete, autoportrete, chiar nişte mici animaţii pe hârtie. Recent le-am redescoperit şi am simţit că tot ce am făcut până la vârsta asta nu are cum să fie decât mai prost, că trebuia să şterg tot şi să văd cu ce am rămas, să reajung la autenticitatea gestului din copilărie. La 10 ani am intrat în clasa a V-a la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, iar primul meu profesor, de care îmi plăcea foarte mult, mi-a zis că eu trebuie să fac grafică. Şi aşa am rămas, total convinsă că voi face grafică, deşi de fapt habar nu aveam ce înseamnă, că nu îmi explicase nimeni ce e cu meseria de grafician. Şi timpul trecea, şi eu nu îmi puneam deloc problema că aş putea face altceva. Şi aşa mă pregăteam de ani de zile să dau la facultate la grafică până când, exact înainte de admitere, m-a pocnit întrebarea: Dar oare eu nu aş putea să fac altceva? Film?. N-am reuşit să mă abat de la drum şi nu m-am abătut deloc.

 

Ani de liceu

Liceul a fost pentru mine o perioadă tulbure şi plină de incertitudini. Simţeam, într-un mod extins, că lumea e undeva în afara şcolii şi e cumva orânduită într-un fel necunoscut mie, că există oameni care sunt buni în domeniile lor, că sunt cărţi, lucrări, filme, expoziţii pe care le-aş putea lua ca referinţă, însă că habar nu am care e drumul spre a găsi aceste lucruri şi a le consuma. Împreună cu prietena mea din liceu luam în fiecare weekend revistuţa cu evenimente şi încercuiam tot felul de expoziţii şi spectacole care ne sunau cumva atrăgător. Apoi mergeam să vedem despre ce e vorba. Aşa am văzut pentru prima oară un spectacol de dans contemporan, la La Scena, şi am rămas cu gura căscată. Apoi am fost la CNDB, la piese de teatru jucate în cafenele, la galerii, la muzee. Ne-am aşezat, încet, încet, Bucureştiul cultural într-o hartă. Eram în continuare într-o lipsă totală de repere iar starea asta de „există sigur o altă lume dincolo de ce vedem” a rămas încă multă vreme.

În şcoală mai făceam şi chestii mişto uneori, cum ar fi să învăţăm să vorbim în public, abilitate care m-a ajutat enorm de fiecare dată. Creativ însă liceul m-a constrâns, o profesoară îmi băgase în cap că nu ştiu să pictez şi mi-era o frică îngrozitoare să pun mâna pe pensulă. Nu am mai avut încredere în mine până când am început să mă pregătesc pentru facultate şi am redescoperit că ştiu să desenez. Dar sistemul de învăţământ şi-a făcut treaba: reuşise să mă convingă că sunt tot felul de reguli pe care nu le înţelegeam şi nu puteam să le urmez, deci nu pot fi destul de bună.

 

Amintiri din studenţie: UNArte

Ieşind din liceu în ceaţă, credeam că în facultate voi înţelege într-un final care e treaba. Însă am sărit din lac în puţ, n-am înţeles nimic, starea de ceaţă s-a agravat, iar lipsa mea de certitudine asupra a ceea ce aş putea face a rămas în acelaşi punct. Am desenat foarte mult în facultate, am experimentat cu fotografie şi gravură însă, într-un fel sau altul, nu am reuşit să-mi creez o direcţie personală atunci. Trăiam un fel de stare de imitare a ceea ce vedeam. Mă întrebam tot mai serios ce naiba o să fac în viaţă şi căutam ceva care să semene cu o meserie. Prin anul trei am început să lucrez pe calculator, să mişc lucruri în programe de video, am învăţat singură din tutoriale After Effects şi Premiere şi asta mi-a dat o speranţă. Din inerţie am făcut şi masterul şi unul dintre puţinele lucruri pentru care nu-l regret este cursul de Estetică ţinut de Constantin Aslam, care m-a pus în contact cu o sumedenie de autori şi cu o practică de a citi cercetare şi nonficţiune pe care o voi păstra toată viaţa. A fost, probabil, cea mai puternică influenţă din educaţia formală pe am primit-o. A fost momentul în care am reuşit să definesc moştenirea europeană culturală, în care vag mă plasam după atâţia ani de şcoală, şi să îmi creez nişte repere, cel puţin în lecturi.

 

Perioada poloneză de studii

Am plecat la Universitatea de Arte din Poznan cu o bursă Erasmus unde mi-am dorit să merg, căci auzisem lucruri fantastice. Şi chiar e fantastic acolo, un fel de utopie a învăţământului superior de artă.

Primul mare şoc pe care l-am avut a fost că mi-am dat seama ce greu e să împarţi o cameră cu cineva, eu fiind din Bucureşti şi având dintotdeauna camera mea acasă. Acolo stăteam în cămin cu încă o fată din România, însă ne-am împrietenit bine şi m-am adaptat situaţiei. Plus că am învăţat tot felul de lucruri practice departe de casă. Era şi toată atmosfera de Erasmus, tineri veniţi din toată lumea care erau curioşi şi efervescenţi, era multă energie în jur, se mergea la evenimente, se făceau evenimente, fiecare voia să împărtăşească puţin din sine celorlalţi. Discuţii interminabile despre diferenţe între limbi străine şi mâncare. Multe petreceri, multă băutură. Studenţii polonezi erau mai retraşi şi suspicioşi în general, dar cei care intrau în vorbă cu noi se deschideau imediat.

Cum am ajuns acolo, cum am văzut ceva absolut incredibil: o adevărată bienală de artă contemporană. M-a lovit total şi din plin: exact asta era lumea aia de afară care intuiam că există şi despre care nu ne zicea nimeni. Era acolo o selecţie bună de artişti din toată lumea şi am absorbit tot ce vedeam ca un burete. Mi-am dat seama că va trebui să şterg tot ce aveam în cap şi că asta nu va fi uşor.

Universitatea de Arte de acolo era şi ea atât de incredibilă, aproape utopică pentru mine, iar eu eram atât de nepregătită pentru experienţa asta, încât tare îmi e că nu m-am bucurat de tot aşa cum ar fi trebuit. Am avut însă ocazia să fac sculptură în ceară şi să îmi torn lucrarea în bronz, să fac serigrafie pe format mare, litografie, să desenez mult. Nu am fost până la urmă prea fericită cu ce am lucrat acolo, dar sigur a contat enorm experienţa.

 

Film-mania

În al doilea an de master am făcut un workshop de animaţie organizat de Animest, Animation Worksheep. La scurt timp, m-am angajat într-un studio mare de postproducţie din ţară, unde am învăţat mult lucrând pe proiecte de publicitate şi unde am început să lucrez în 3D. Tot acolo am lucrat şi la primele proiecte de film de animaţie, Muntele Magic (r. Anca Damian, 2015) şi Splendida Moarte Accident (r. Sergiu Negulici, 2017) la care am fost şi co-scenarist.

Filmul de animaţie mi se pare fundamental diferit ca mod de lucru decât cel de ficţiune. Spre exemplu, noi când începem lucrul la un proiect, începem prin a vizualiza imaginile cheie legate de ideea proiectului, pentru a stabili o direcţie vizuală care ar avea sens pentru poveste. Scrierea scenariului vine ulterior şi se supune acestor reguli dictate de vizual, care pot modifica sau conduce povestea. Într-un fel, îmi gândesc lucrările cam cum gândesc pentru film şi viceversa. Planificarea producţiei este altă provocare. La noi nu prea se practică preproducţia, adică o perioadă în care să faci teste de animaţie, teste de cum ar trebui să arate lucruri, ca să poţi estima cât mai aproape cam cât timp va dura ceva şi dacă te încadrezi în buget. Am învăţat foarte mult de la oamenii cu care am lucrat, fie ei regizori, producători, costume designeri, VFX artists, 3D artists.

Acum lucrez într-un studio mic, Reniform Studio, suntem şapte oameni şi un câine, într-o clădire de pe la 1820, care are o grădină sălbatică şi cu o atmosferă de altă epocă. Nu e chiar your average animation studio. Câinele e human therapist şi se asigură că toată lumea îşi ia pauzele la timp şi nu rămâne nemâncat la prânz. Aşa încercăm să păstrăm rigoarea zilei de lucru, să faci câte o piesă din puzzle în fiecare zi, astfel ca la finalul proiectului să îl ai pe tot.

 

Ce te reprezintă ca artist?

Odată cu punerea acestei prime expoziţii personale sunt la momentul la care îmi conştientizez direcţiile vizuale pe care vreau să merg. Odată cu definirea acestor direcţii, care mă construiesc cel mai fidel ca artist în prezent, sunt în punctul în care vreau să duc aceste direcţii cât mai mult şi în proiectele de film la care lucrez. Într-un anumit fel, se completează, pentru că imaginile pe care le pun pe hârtie sunt un soi de proiecţii ale unor obiecte sau fiinţe ideale. Asta am încercat de fapt să fac cu cele câteva animaţii proiectate în expoziţie, să creez această stare de posibilitate a lucrărilor mele de a avea şi altă dimensiune ideatică.

Deşi animaţia e o meserie şi este practic, ceea ce fac ca job, nu vreau să cred că e ceva rupt de mine şi nici nu o tratez impersonal. Cred că tot ce fac e, în măsura în care îmi permite un proiect, cât de mult aproape de mine şi cât de sincer poate fi şi, în mod clar, mă influenţează. Încerc să îmi plimb concluziile din studio în atelier şi invers. Tocmai ce am animat unul dintre portretele din expoziţie şi m-am îndrăgostit de el, aşa că vreau să-l folosesc într-un film.

 

Atelier 

Momentan lucrez într-un spaţiu asemănător cu o seră, care e un fost atelier de machete. Am un colţ cu un şezlong de lemn şi o planşetă pe jos şi lângă îmi ţin acuarelele şi tuşurile. Stau acolo cât pot de mult, de multe ori seara până târziu, în weekend câte o zi întreagă sau chiar amândouă. Deşi este minunat să ai un atelier, căci poţi intra direct în starea de lucru fără o tranziţie, lucrez oriunde şi oricând simt că am nevoie: o pernă pe jos, acasă, pe balcon, pe o pătură pe iarbă. Încerc să mă restrâng, dacă spaţiul mi-o cere, sau mă întind, dacă am loc. Important pentru mine este să-mi păstrez timpul de lucru şi să nu-mi ignor nevoia de a picta, indiferent de unde sunt.

 

O zi obişnuită în Bucureşti

Trăiesc în oraşul acesta o poveste clasică de love and hate. Sunt zile, mai ales toamna sau primăvara devreme, în care simt că lumina din Bucureşti mă înnebuneşte cu nuanţele ei, cum cade pe case vechi şi printre frunzele copacilor. Merg pe jos cu bucurie şi mă îmbăt cu lumină. Sunt şi zile când aş vrea să mă mut în provincie, căci agitaţia mă scoate din mine. Sufăr pentru oraşul ăsta care se descompune şi devine uneori tot mai dificil pentru cei care locuiesc în el.

Altfel, nu mă pot mişca nicăieri fără mic dejun, în care intră şi cafeaua de dimineaţă, şi uneori câteva rânduri citite dintr-o carte. Merg aproape peste tot cu câinele, care are grijă să mă trezesc la o oră decentă dimineaţa, dar nici să nu ajung acasă prea târziu. În timpul săptămânii, încerc să evit cât mai mult aglomeraţia şi agitaţia oraşului, să mă deplasez strict necesar, cât am treabă. Duminicile, când oraşul e mai liber, uneori pustiu, e o încântare să poţi face o plimbare. Îmi plac plimbările fără scop, prin cartierele cu case de tip 1900-1930, care te fac să te întrebi care e povestea lor, cine a locuit acolo. Caut străzi şi locuri care să îţi arate oraşul altfel, cum a fost sau cum ar putea fi. Astfel de locuri sunt apartamentul-muzeu „Liviu şi Fanny Rebreanu“ şi cel de lângă, al scriitorului Ion Minulescu, de pe Bulevardull Dr. Gheorghe Marinescu, Muzeul Nicolae Minovici sau Muzeul Frederick şi Cecilia Stork. Ultimele două au şi grădini unde se poate zăbovi puţin într-un spaţiu total rupt de timpul nostru.

 

Inspiraţie 

Mă declar cercetător de profesie. Cercetez orice îmi atrage atenţia, uneori pot cerceta iarba, alteori copacii. Pot cerceta nori sau străzi. Cercetez felul în care oamenii trăiesc, în toate condiţiile vieţii. Îmi cercetez şi documentez propria viaţă.

Cărţile pe care le citesc mă inspiră enorm. Prietenii mei cei mai buni sunt autori, cărţile sunt discuţii cu ei. Când am o dilemă, vorbesc cu câte un moş din ăsta şi mă lămuresc sau, din contră, adâncesc întrebarea. Mă consult rezonabil de mult cu Sweig, Şestov, Gide, Cioran, Eliade şi alţii. Nonficţiune multă, publicistică şi jurnale. Secolul XX e un subiect interminabil pentru mine.

Bienala de la Veneţia de anul acesta m-a inspirat foarte mult. Suficient de mare încât să acopere o paletă mare de gusturi şi să fie, in extenso, o imagine a artei contemporane în lume; am găsit acolo multe lucrări care m-au îmbogăţit.

 

Artiste pe care le admiri

Cred că în momentul acesta mă bântuie cel mai mult Simone de Beauvoir. În mod sigur Marlene Dumas m-a influenţat într-o perioadă dificilă de căutare. M-a impresionat enorm s-o cunosc pe Medi Dinu pe când avea 105 ani. Martha Argerich m-a făcut să lăcrimez în concert. Margareta Sterian are un univers nebun şi delirant.

 

O stradă pe care te-ai întoarce oricând

Cred că vrei tot timpul să te întorci în locurile copilăriei, cele care te-au format ca adult. M-aş întoarce oricând pe Berthelot, unde era liceul, lângă Casa Radio, e o lumină specială acolo. Pe strada Constantin Brâncuşi, lângă IOR, am cele mai mari nostalgii. M-aş duce oricând la târgul de pe Valea Cascadelor, să cercetez ce „vechituri” produce omenirea.

 

O călătorie memorabilă

Deşi am călătorit şi departe de ţară, multe lucruri care m-au impresionat puternic au fost foarte aproape. Absolut memorabilă a fost ziua în care am văzut ruinele Bisericii Barbu Bellu din Gostinari, construită la 1818, la numai câţiva km. de Bucureşti şi, câteva ore mai târziu, ruina Conacului Marghiloman din Hagieşti. Am simţit furie şi mi-au curs câteva lacrimi în acea zi de vară. Nu chiar o călătorie adevărată, însă cu siguranţă o călătorie în timp. De obicei, merg aproape la întâmplare şi inspiraţie. Vizitez oameni pe care i-am întâlnit sau urmăresc să văd ceva despre care am citit într-o carte. Caut o relaţie mai personală cu un loc, nu doar o curiozitate întâmplătoare.

Felix Aftene, un artist în ascensiune. | 23-09-2017

Articol sursă: stiri.tvr.ro | video

 

Felix Aftene, un produs al școlii de la Iași, distins anul trecut cu premiul național al Uniunii Artiștilor plastici pentru pictură, este unul dintre ei mai reprezentativi artiști vizuali de la noi. Puteți să-i vedeti lucrările le galeria AnnArt din Capitală, unde tocmai și-a deschis o expoziție. El vorbește despre felul special în care-și concepe tablourile. Am aflat că mai întâi face un film, apoi vine pictura.

 

Un permormence video realizat în atelierul său din Iași a inspirat cele mai recente tablouri prezentate de Felix Aftene la București. Frameuri din film devin imagini pictate. Seria Memoria spatiului aduce panze nelinistitoare, in tonuri austere. Fundalul compozitiilor arata experienta bogata de scenograf a artistului. Si peste tot regasim autoportretul-artistul cu machiaj de arlechin trist.

 

La București, putem să vedem și câteva lucrări din ciclul Taxidermia, premiat anul trecut de Uniunea Artiștilor Plastici.

 

Felix Aftene vorbește despre căutările lui în zona mijloacelor de expresie. În anii '90, când a terminat facultatea, încercările în happenig, performance și arta video le-a făcut ca autodidact.

 

Cu un parcurs în ascensiune, Felix Aftene are și lucrări în spațiul public în Iași, o pictură murală pe o suprafață de 74 de m pătrați, Babilon, și un monument în bronz, Capsula Timpului.

Fikl – abaterea de la regulă | 16-05-2017

Articol sursa: Life.ro | de Gabriela Massaci

 

În curând se încheie la AnnArt o expoziţie Gheorhe Fikl care cred că va ocupa un loc aparte în parcursul operei sale – şi în amintirea celor care au văzut-o. Se numeşte Sfârşitul istoriei şi reuneşte şapte lucrări noi şi surprinzătoare.

Lucrările au fost lucrate în iarna 2016/17 şi într-o bucată de primăvară. Au fost aşteptate destul de febril de populaţia în creştere vertiginoasă a fan-club-ului Fikl, alcătuit din privitori hipnotizaţi, colecţionari temerari, galerişti convinşi şi critici admirativ-nemiloşi. Am salutat cu bucurie apariţia acestor lucrări noi pentru că nu mai era nici ţipenie de Fikl în depozitul galeriei şi nici la casele de licitaţie – şi nimic în atelierul de la Socolari, de lângă Timişoara. Asta pentru că în vara trecută patru lucrări majore ale artistului au fost cumpărate de Fundaţia Bonte, iar, după personala Baroc Urban de la Muzeul Naţional de Artă de la Timişoara şi după expoziţia de o noapte de la Palatul Ştirbey din Bucureşti, alte şase lucrări au luat calea unor colecţii private, în România, Italia şi Marea Britanie.

Atât că, ce să vezi?, noile lucrări i-au descumpănit cam pe toţii connaisseur-ii de Fikl – prin abaterea de la somptuoasa şi glorioasa regulă a creaţiei sale de până acum.

În primul rând, lucrările sunt de dimensiune restrânsă să zicem, adică în jur de 150 x 200 cm: asta înseamnă ponderat pentru Fikl, care de obicei se desfăşoară pe pânze mari, de câte trei metri spre patru – şi care lucrări, de altfel, încap greu în spaţii ale vieţii de zi cu zi, prin case de om sau galerii de artă, nu mai zic de vreun mijloc de transport obişnuit. Îl bănuiesc că le lucrează cu gândul doar la muzee şi castele.

Apoi, s-a petrecut ceva şi în compoziţii: au lipsit bivolii mauve-sanglant pictaţi în detaliul desăvârşit al musculaturii lor biruitoare, şi caii cu crupa lucioasă şi pompon în frunte, şi au lipsit la apel chiar şi curcile alb-visătoare, strânse-grămadă în splendide săli de bal, cu podele de marmură lucitoare. În locul lor, altcineva - şi altfel.

Să ne înţelegem: Sfârşitul istoriei nu e un exerciţiu Fikl de nerecunoscut. În fiecare lucrare, mai puţin una, regăsim spre consolare animale - care seamănă cu ce ştim. Dar cred că de această dată funcţiunea lor e alta – sunt acolo ca alibi pentru Fikl, care este plecat într-o nouă căutare. 

Deşi sunt prezente, animalele nu mai au mai nimic din aerul stăpânitor şi trufaş-imperial asociat brand-ului vizual al lui Fikl. Au fost uzurpate de alte personaje, pe care trebuie să le vedeţi: oi dezorientate, captive într-un grajd pictat în diluţie de culoare, slab luminat printr-un ochi de geam; un păun alb descins ca dintr-un poetic film horror într-o cameră delabrată, dintr-un sat uitat de lume – într-un spaţiu ce rezonează tulburător cu un Van Gogh al scaunelor într-o rână şi al morţii cu un picior în uşă; o şleahtă de ţapi care coboară, ca ultimi locatari, treptele baroce ale unui conac prăbuşit, într-o decupare cinematografică de cadru în care simţi ropotul în piept şi praful în nări; o cireadă de boi, scăpaţi din toate jugurile grigoresciene, în goană liberă printr-un câmp cenuşiu de ierburi şi smocuri, luminat clar-obscur de un cer copleşitor; un ţap singur şi demonic, cu privirea aţintită în ochii celui care se încumetă să îl privească: trebuie să treci de el dacă vrei salvarea promisă de prelatul aflat în altarul din spate.

Aceste nou-sosite animale sunt pictate cu abandon şi nervozitate, cu un frison al emoţiei mult mai la vedere decât ce ne permite de regulă Fikl. Calitatea subterană de experiment a seriei este imediat sesizabilă – şi, pentru mine, emoţionantă şi preţioasă. Nefiind sigilate în desăvârşirea picturii-perfecte, ne lasă loc să ne tăiem un mic drum în straturile lor de adâncime. Personal, am „intrat” prin singura lucrare în care nu se zăreşte nici un animal: este un peisaj de amurg luminos şi rozaliu, imaginea unui câmp cu iarba înaltă, sălbăticită, care găzduieşte şi cimitirul, cu cruci de piatră înecate în vegetaţie. Pare abandonat şi melancolic-optimist. Mi-am spus că nu a mai murit nimeni de mult acolo şi mi-am făcut loc printre ierburi. Zgârie şi taie şi trosnesc uşor, dar ăsta e drumul, n-avem încotro. În adâncimea lucrării, care poate fi şi a noastră, e lumină orbitoare şi ocazia să ne rătăcim fără întoarcere, să pierdem reperele, spre a le re-inventa.

Aşa că propun să nu ne temem că personajele-animale ale lui Fikl din 2017 vestesc sfârşitul istoriei. Este posibil că suntem la marginea lumii şi în pericol să pierdem terenul solid şi valorile care ne susţin – dar totuşi nu cred. Pe ce mă bazez? În discuţia de faţă, pe ultima lucrare a acestei serii, numită Kindness /Bunătate şi care sunt convinsă că o va deschide pe următoarea. Este alt peisaj de amurg (sau de zori de zi?). Soarele are putere incandescenţă şi învăluie silueta unui cal negru lângă care se află – pentru prima oară la Fikl – un om cu chipul la vedere. Este un copil şi ştiu de la pictor că scena se petrece în satul xxx, unde artistul a fost nu o dată în tabăra de pictură, şi că mica făptură umană îmbrăcată cu o haină de căpătat, lungă până în pământ, este de fapt o fetiţă din sat, mută şi adesea rătăcitoare pe câmp. Nu ştiu exact dacă seria nouă de lucrări este aşadar cu animale sau cu peisaje sau cu oameni; îmi convine să spun că animalele sunt acolo ca să ne putem agăţa de grumazul lor atunci când simţim că alunecăm în adâncul necunoscut al acestor noi pânze pictate în câmp deschis la Socolari. 

Chiar cred ca va fi o serie memorabilă în povestea Fikl.

Expoziţia Sfârşitul istoriei poate fi văzută la AnnArt până pe 19 mai. Detalii pe www.annartgallery.roDin 15 mai, o expoziţie majoră Fikl la Palatul Naţional Ajuda din Lisabona.

Aventuri quasi-ştiinţifice în artă | 15-03-2017

Articol sursa: Life.ro | de Gabriela Massaci

 

 

Nu îmi amintesc mare lucru din ce învăţam despre Maxwell şi Ampère prin clasa VI: era sigur ceva captivant despre intersecţia câmpurilor electrice şi magnetice şi am luat şi zece, nu o dată, la Fizică - dar de văzut ceva din realitatea aceasta a naturii nu am văzut nimic, doar schemele cu săgeţi din manual.

Am fost azi răzbunată spectaculos de Meditaţiile asupra unui cub maşinic.

 

Aceasta este o lucrare de artă contemporană din 2016/2017 a tinerei artiste Ioana Pioaru, o instalaţie  de linogravură şi print 3D în material derivat din acid polilactic (vai! ador cum sună descrierea – ar putea fi pe o etichetă din parcursul care fascinează copii în Geoda-muzeu al ştiinţei şi industriilor, la Paris). În această instalaţie se petrec o mulţime de lucruri care ţin de un soi de neo-avangardă ludică a conversaţiei detaliate între artă şi tehnologie - care nu este chiar foarte des întâlnită la noi, dar când apare – îl farmecă pe privitor.

 

Ioana Pioaru e interesată de mecanisme, de angrenaje cu tuburi, roţi, rotiţe, siflante, coturi şi alte piese care depind una de alta pentru a constitui un univers, o matrice tehnologică care ne pune în mişcare lumea – şi pe care Ioana, pasionată de horror vacui, ne-o prezintă în întreaga minuţie şi voluptate a umplerii spaţiului gol.

 

În capitolul Pioaru din expoziţia de la AnnArt, până pe 23 martie, privitorul poate vedea trei  tablouri cu ramă verde-brotăcel, aşezate bizar pe perete:  înfipte perpendicular în planul peretelui, pe cant, aceste casete te invită să le studiezi faţă-verso: constaţi că reunesc, două câte două, cele şase faţete ale unui cub. O frustrare frisonantă te cuprinde îndată, pentru că imaginea din tablou nu se lasă văzută simultan, ci doar în faţete de câte unu. Trebuie să priveşti şi de colo, si de colo – şi să ţii minte – sau să uiţi, şi să revii.

 

Ramele în sine sunt şi ele o lucrare de artă: preiau un desen cu multiple nervuri tehnice, tipărit într-un 3D verde-cauciucat şi compun astfel nişte carcase de o expresivitate aparte. Ambalajul tăcut care ar trebui sa fie rama unei lucrări rupe rândurile şi pătrunde astfel de sine-stătător în zona artei. Recomand să fiţi cu băgare de seamă ca privitor curios - pentru că aceste dibace tablouri-casetă exercită o atracţie seducătoare iar când te apropii, mai mult şi mai mult, eşti deja împresurat de hublourile lor pătrate, de navă inter-galactică pop-art şi devii captiv într-un straniu câmp de forţă.

 

În faţa casetelor verzi se află, în centrul unui pilon alb, cubul întreg: un cub-cub, cu corp tangibil şi robust  – o piesă foarte arătoasă în materialitatea sa cauciucată roz-verde-albastră. Nu e singur. Deasupra sa este un alt cub, mai mic – şi plutitor. Stă în aer. Nu scoate nici un sunet, doar pluteşte miraculos.

Acest cub mic, cu fiecare faţă ondulată în diagrame ale unei maşinării complicate,  este personajul căruia i s-a făcut portretul fragmentat în cele trei casete.

 

Aici am vrut să ajung descriind instalaţia – la această întâlnire surprinzătoare între cele două cuburi, unul alimentat electric, iar celălalt – de un magnet puternic. În fiecare zi, unul dintre colegii mei de la galerie „închide” şi „deschide” această lucrare de artă multimedia. Azi am fost eu, singură – şi, fireşte, m-am dus în sală să deschid instalaţia şi să aşez cubul cel mic în plutirea lui zilnică. Nu am reuşit, deşi am încercat de mai multe ori şi am fost foarte atentă şi măsurată în mişcări, cu precizie la milimetru - ca un spărgător de seifuri. Aşezam cubul în culoarul nevăzut al câmpului de forţă, şi nimic: cădea la pământ, zdup! greu şi inert de fiecare dată. Simţeam în schimb, în încheietura mâinii, când puterea stranie şi tenace a „tragerii” magnetice spre centru, când „golul”, lipsa de contact şi eşecul alinierii pe undele electromagnetice. Delicată treabă! Vulnerabilă la mai orice: dacă făceam un pas mai energic, podelele flexibile de lemn se curbau iar vraja cuburilor se rupea; dacă veneam prea aproape, iar – cubul intra în tremur şi vraja de apropiere se stingea.

 

La un moment-dat, inexplicabil, am reuşit. Cubul cel mic a început să plutească. Am retras mâna şi am privit cum îşi caută locul: s-a învârtit în ax, apoi s-a balansat haotic, apoi, mai calm, s-a înclinat pe o latură. L-am urmărit parcă hipnotizată. I-am ţinut pumnii să reuşească. A stat mult timp suspendat în balans precar, ca în mers pe o sârmă nevăzută. Dar într-o clipă oarecare, s-a oprit. A rămas suspendat desăvârşit, miraculos şi fără sprijin, în logica arhi-cunoscută a ştiinţelor Fizicii – si, bănuim noi, în ilogicului incert şi cunoscut al întâmplărilor vieţii noastre de zi cu zi. Cuburile stau aproape unul de altul, unul în aer şi altul pe pământ. Spaţiul gol dintre ele le separă şi le leagă într-o plutire frumoasă, prin energia egală a atracţiei şi respingerii simultane. Nu se vor întâlni decât prăbuşindu-se.

 

Aceeaşi virtute a tensiunii animă şi propria noastră experienţă la întâlnirea cu lucrarea Ioanei Pioaru. În mod subversiv, instalaţia nu doar deconstruieşte cubul, ci şi pe noi, privitorii, ne scoate din zona de confort, ne descentrează: refuzându-ni-se o perspectivă frontală, privilegiată şi simplă, din care, printr-o singură privire, să putem cuprinde întreaga lucrare, suntem nevoiţi să navigăm prin instalaţie pe toate laturile şi pe toate semnele sale misterioase - dacă vrem să avem acces la întreg.

 

Şi vrem. Vrem, pentru că avem prilejul extraordinar să ne confruntăm cu fluxul subteran al acestor mecanisme pe care tânăra artistă le studiază (unele, foste angrenaje zornăitoare, acum lipsite de mişcare, sunt captive în nişte lucrări-insectar, care însoţesc în expoziţie instalaţia cubului maşinic şi care tulbură prin implacabilul alinierii pieselor). E fluxul subteran pe care îl resimţim adesea şi în noi. Incert, alarmant, seducător şi vital.

 

Drept care, o expoziţie de ne-ratat, potrivită-mănuşă pentru părinţi cu copii, intelectuali raţionali, trecători grăbiţi şi persoane predispuse la visare: vor descoperi că lego-ul acesta precis şi multiplu-asociativ al cubului cu multe chipuri  nu aparţine doar ansamblurilor fizice de oţel şi polimer ci şi structurilor personale soft-aleatorii, pentru că surprinde când nici nu te-aştepţi mişcările delicate ale timpului în care resimţim emoţia. Nu s-a suflat o vorbă despre aşa ceva în nici un manual.

 

Expoziţia Eflorescenţe (Ioana Pioaru, Daniela Făiniş, Arina Ailincăi, Ioana Şetran), la AnnArt, până în 23 martie 2017.

Ştefan Câlţia - Grădini pentru Dinu Pillat | 09-02-2017

Articol sursa: ziarulfaclia.ro | de Conf. univ. dr. Alexandru Păcurar

 

Fundaţia AnnArt, Galeria Posibilă, Bucureşti, 2016; texte de Gabriela Massaci, Monica Pillat, Carmen Brăgaru, Horia-Roman Patapievici, Patricia Bădulescu; traducerea: Luminiţa Townson; conceptul şi grafica: Matei Câlţian; reproduceri: Bogdan Bordeianu, Serioja Bocsok, 102 p.

 

Un act reparator de o inegalabilă profunzime morală, înălţător prin mesajul transmis, s-a petrecut la iniţiativa maestrului Ştefan Câlţia, pictor de mare rafinament. Maestrul cu figură de patriarh, cu o vastă experienţă profesională şi de viaţă, cu vorba măsurată, reflex invers al faptelor mari şi nenumărate pe care le întreprinde, impresionat de destinul tragic al poetului Dinu Pillat care a îndurat suferinţe inimaginabile în închisorile comuniste româneşti numai pentru vina de a fi aparţinut ilustrei familii a Brătienilor, aceşti ctitori de Ţară, şi care, după ieşirea din închisoare, şi-a dorit să „stea într-o grădină, să lucreze ca paznic într-un parc public”, s-a hotărât să-i picteze grădini la care visa poetul. Gestul profund uman, creştin şi civic deopotrivă al maestrului Câlţia s-a vrut reparatoriu. Când „grădina a fost gata”, au rezultat şase pânze în ulei şi şaisprezece desene în peniţă, reunite într-o expoziţie intitulată „Grădini pentru Dinu Pillat”, la Galeria AnnArt din Bucureşti. Apoi, asociaţi voluntar ad-hoc la acţiunea reparatorie iniţiată de maestru, un grup de inimoşi şi excepţionali oameni de cultură, animaţi de sentimente de civilitate, au meditat asupra demersului iniţiat de maestru şi au scris o serie de eseuri: Monica Pillat, fiica poetului, „O întâlnire de taină”; Carmen Brăgaru, „«Şi în grădini cresc lumi nenumărate». Aspiraţia lui Dinu Pillat spre parc, grădină, Rai”; Horia-Roman Patapievici, „Doamne, iată, grădina Ta e aici”; Patricia Bădulescu „Grădini deschise. Despre picturile şi desenele dedicate de Ştefan Câlţia lui Dinu Pillat”.

 

Gabriela Massaci deschide seria eseurilor cu reflecţii asupra grădinii primordiale, care se perpetuează, mai mult sau mai puţin, în fiecare din noi, „Despre grădina perpetuă”. Mărturisesc că arareori mi-a fost dat să citesc texte de o asemenea frumuseţe, bogăţie şi plasticitate a ideilor. Ataşate desenelor şi picturilor maestrului Câlţia, ele dau forma rotundă, împlinită, cărţii care este un monument de cultură, în ciuda dimensiunilor sale! Cum am spus-o, ea deschide seria eseurilor cu o afirmaţie plină de candoare, aparent banală: „Se întâmplă lucruri uimitoare dacă priveşti cum cade lumina. Cel mai mult mie îmi place cum cade pe aducerea-aminte. Face nişte dungi-drumuri prin noi, de la bezna deplină spre felurite luminişuri, iar uneori soarele întreg te izbeşte în suflet până la orbire. Atunci cred că e vorba de iubire de-a binelea”, Iată, aşa aparent facil, copilăreşte, dar cu ce cuvinte adânci, ne introduce în tematica cărţii, ce se vrea recuperatoarea memoriei lui Dinu Pillat. Sentimentul care i-a animat pe toţi în această acţiune a fost IUBIREA. Iubirea pentru dreptate, pentru adevăr, pentru aproapele, pentru o minimă reparaţie, pentru Dinu Pillat şi prin el, pentru toţi oamenii acestei sărmane ţări care au suferit pe nedrept. Autoarea eseului ne relatează adeziunea Monicăi Pillat, fiica celui omagiat, la gestul reparatoriu, şi în final, închizând cercul de idei al mesajului său, afirmă: „Toate grădinile lui Câlţia au însă câte un drum – şi dacă şti[i] să priveşti cum cade lumina, îl vezi bine pe Dinu Pillat”.Mărturia Monicăi, fiica lui Dinu Pillat este tulburătoare. Detaşându-se de nedreptatea omenească care i-a fost impusă părintelui său, fiica sensibilă mărturiseşte că tatăl său, fiind „alcătuit dintr-un material uman aparte”, i-a declarat: „dacă ar fi să iau viaţa de la capăt, multe aş vrea să schimb, dar la un singur lucru nu aş putea renunţa – la răstimpul petrecut în închisoare”! Peste ani, în acelaşi registru de idei, o afirmaţie asemănătoare i-a făcut-o şi Nicolae Balotă. Pentru toţi aceşti oameni mari, conştiinţe vii ale neamului nostru, ai României vechi, pe care şi eu o iubesc atât de mult, timpul petrecut în închisoare le-a dat posibilitatea purificării sufletului, zarca a fost locul în care şi-au răscumpărat cu prisosinţă greşelile, erorile, pe care noi toţi le comitem, cu sau fără voie. Monica Pillat ne relatează întâlnirea cu maestrul Câlţia. Acesta i-a mărturisit că soţia sa, Livia, i-a adus o carte cu poemele lui Rainer Maria Rilke, traduse de Dinu Pillat, care mărturisea în „Prefaţă” că după ieşirea din închisoare ar fi vrut să fie paznic de grădină. Impresionat de mărturisirea poetului, Ştefan Câlţia s-a hotărât să-i ofere, postum, această posibilitate de vieţuire într-o grădină! Prezentându-i fiicei celui omagiat astfel desenele şi tablourile realizate, impresionată, ea a declarat „cu sufletul la gură: acestea nu-s grădini din lumea noastră, par a veni din rai!”

 

Carmen Brăgaru, la rândul ei, ne descrie „aspiraţia lui Dinu Pillat spre parc, grădină, Rai”, pentru că „şi în grădini cresc lumi nenumărate”! Relatând despre motivul arestării şi încarcerării poetului, precum şi momentul revenirii din detenţie în sânul familiei, „a intrat în odaia noastră, s-a dus la icoana Maicii Domnului, a îngenunchiat şi a plâns”. După ce toţi „şi-au venit în fire”, i-a spus soţiei, Cornelia Pillat, că „pe el nu-l mai interesează nimic din ceea ce-l pasiona altădată şi că nu doreşte decât să fie paznicul unui parc”. Carmen Bragaru încearcă să înţeleagă rosturile adânci ale opţiunii lui Dinu Pillat, pentru aceasta face un excurs semantic în semnificaţia termenului şi a ceea ce cuprinde un parc, în înţelesul de loc ideatic. Ea înţelege opţiunea lui „aparent de neînţeles”, rosturile care l-au determinat pe Dinu Pillat să aleagă să trăiască în lumea parcului, locul unde sălăşluieşte „o linişte sfântă”, unde poetul caută să se împărtăşească ca într-o „Liturghie Cosmică”, decriptându-i semnificaţia.

 

Horia-Roman Patapievici, justiţiar, pune mai clar accentele, nuanţează nedreptatea făcută celui care s-a întors „dintr-un mare chin şi oribil surghiun”, care „fusese torturat în anchete şi târât prin puşcării, fără să aibă vreo vină”! El evidenţiază pe „omul bun”, pictorul Ştefan Câlţia care, „în zilele noastre şi sub ochii noştri”, fapt rarissim!, repară nedreptatea, oferindu-i lui Dinu Pillat „grădina pe care n-a mai ajuns s-o aibă”! Reliefarea acestuia îi permite conexiuni cu universul Extrem-Oriental atât de fecund în toate, cu minunata lume din Micul Prinţ al lui Antoine de Saint Exupéry, cu Europa de la sfârşitul anilor 1930, dominată de ură. Peste toate acestea, iubirea, sentimentul acesta care construieşte, şi anume iubirea pentru grădină – Edenul nostru primordial, a fost aceea care l-a animat pe Dinu Pillat ca s-o dorească pentru a o îngriji căci, căzuţi pradă unei ideologii malefice, comunismul totalitarist, fuseserăm izgoniţi din ea. Tot iubirea a fost „bunul” cel mai de preţ pe care l-a transmis fiicei sale, Monica Pillat, care şi-a pus viaţa şi activitatea în slujba recuperării memoriei părinţilor şi a membrilor familiei sale lărgite. Tot iubirea, de aproapele, de adevăr, de dreptate, l-a animat pe maestrul Ştefan Câlţia să-i ofere lui Dinu Pillat grădina pe care o visase şi la care a avut tot dreptul.

 

Patricia Bădulescu încheie seria eseurilor vorbind despre picturile şi desenele dedicate de Ştefan Câlţia lui Dinu Pillat, cum a ajuns maestrul să realizeze „suita grădinilor” pe care le-a dedicat tălmăcitorului versurilor poetului german Rainer Maria Rilke, un domeniu [vegetal] primordial şi mirific, pe care l-a abordat din varii perspective. Maestrul îi oferă poetului chiar „grădinile sale”, nu doar „nişte grădini”, ci pe acelea în care şi pe care le-a trăit şi trăieşte: în universul copilăriei, în satul natal, Şona din Ţara Făgăraşului, din curtea casei sale bucureştene. Ele sunt „grădini deschise”, în care fiecare poate accede şi trăi experienţa comuniunii cu natura, care ne cuprinde pe toţi. Din această perspectivă, grădina este locul în care ne putem transforma…

 

Gestul nobil, recuperator, al maestrului Câlţia, la care s-a raliat pleiada de scriitori, s-a materializat şi în această carte, care completează expoziţia de lucrări de artă – grafică şi pictură – constituindu-se într-un act de cultură fără precedent la noi. Privirea cu atenţie a lucrărilor de artă plastică şi lectura eseurilor ne oferă o trăire intelectuală de excepţie, o plăcere cum rar ni se oferă, demonstrându-ne că printre noi mai sunt încă mari caractere, dublate de conştiinţe vii, care se pun voluntar în slujba recuperării memoriei unor înaintaşi de excepţie pe care acest pământ românesc – „Grădina Maicii Domnului”, cum a fost denumit – l-a dat lumii!

 

Tema „grădinii”, semnificaţia ei, este un subiect adeseori abordat şi în literatura străină. Pentru poetul englez Thomas Edward Brown (1830-1897), pe care îl găsesc cel mai apropiat confratelui său român, poetul Dinu Pillat, în viziunea asupra grădinii, în poemul „My Garden” – „Grădina mea”, afirmă: „Un lucru vrednic de iubire e grădina”, ea fiind „Adevărată şcoală-a păcii”, însă…„Şi totuşi nebunul mai susţine/Că Dumnezeu nu este”, dar „Ba eu sunt foarte sigur/Că Dumnezeu se plimbă în grădina mea.” Versurile au fost tălmăcite în limba română de Lucian Blaga (Patru milenii de poezie în tălmăcirea lui Lucian Blaga, 2012, Editura Humanitas, Bucureşti, p.136).

 

Un mare şi cald mulţumesc pentru această iniţiativă, materializată atât de frumos! Cu speranţa că pentru Dinu Pillat , dar şi pentru mulţi alţii care au slujit cinstit ţara lor, acea Românie veche, monarhică, bine statornicită în tradiţiile ei, la care ne raportăm de fiecare dată când vorbim sau ne gândim la împlinirea ei şi a noastră împreună, ruga le va fi fost ascultată şi împlinită: „De-o fi să fie raiul, să fie un zăvoi/Cu sălciile-n muguri şi ierburile moi/Cu miei priori – tot îngeri albi, plăpânzi şi goi – / Şi apa pe sub ramuri să cânte ca un roi/De-albine nevăzute ce cată miere-n flori”. Este întoarcerea la fericirea simplă din spaţiul edenic primar, unde la capătul drumului se împletesc iertarea şi fericirea!

Ştefan Câlţia şi expoziţia dispărută | 17-01-2017

Articol sursa: Life.ro | de Gabriela Massaci

 

Situaţia e limpede şi uluitoare: în prima oră a expoziţiei Lucrări recente de Ştefan Câlţia s-au vândut toate, TOATE cele 16 lucrări expuse la AnnArt, plus cele trei rezerve de pe şevalet! Noroc cu convenţia prin care lucrările se ridică de către colecţionari la încheierea expoziţiei - pentru că altfel am fi fost în situaţia aiuritoare de a rămâne cu pereţii goi. Vernisajul propriu-zis a fost şi el neobişnuit prin faptul că spaţiul galeriei a semănat timp de patru ore cu un vagon de metrou supra-aglomerat, în care nu ai nici o şansă să cobori la prima - sau să răzbeşti până la perete, să priveşti un tablou şi sa râmai şi cu toţi nasturii intacţi. Am reuşit totodată să oferim cel mai neconvenţional protocol unui oaspete special al pictorului, şi drag nouă, ASR Principesa Maria, care a luat parte, cu graţie, încântare - şi umor, la neobişnuitul vernisaj.

 

Domnul Câlţia, care a avut prima sa expoziţie în 1970, ne-a spus că nici el nu s-a mai confruntat cu aşa situaţie - a unei dublei dispariţii a lucrărilor: odată vândute instantaneu şi apoi copleşite până la ne-vedere de către vizitatorii entuziaşti. Faptul îl bucură şi nu îl bucură, pentru că i se pare că se desparte prea repede de lucrările abia desprinse din atelierul său. Noi l-am invitat să revină în galerie :)

 

Asaltul a fost asupra faimoaselor lucrări cu personaje, definitorii fără greş pentru creaţia pictorului, până la nivelul de brand, şi niciodată destule numeric. Pe post de rara avis, sunt căutate fără oprire şi aşteptate febril. Deşi e conştient că sunt mult-râvnite aceste lucrări, domnul Câlţia nu se lasă zorit de rugăminţi şi întrebări, de intervenţii şi de insistenţe. El nu lucrează în ritmul în care lumea îşi doreşte să deţină lucrări Câlţia. Nu se sinchiseşte de axiome economice privind raportul profitabil între cerere şi ofertă. El lucrează cu măsura pe care i-o dă lui înţelegerea trăirii vieţii. Această măsură este imprevizibilă şi enigmatică şi de aceea este atât de hipnotic-atrăgătoare. Şi, în mod decisiv, pictura în sine, când în sfârşit se arată, are calitatea şi clasa unei piese de rang înalt dintr-un mare muzeu al lumii.

 

Ce-i drept, au lipsit nişte ani buni lucrări noi cu personaje: pictorul a explorat, excepţional, şi alte teme: prin 2011 de pildă, o serie de 91 de gravuri cu ierburi şi flori transilvane, la care a lucrat minuţios timp de doi ani, filă cu filă pentru fiecare an de viaţă a Regelui Mihai; au fost prezentate într-o expoziţie magnifică, împreuna cu plăcile lor de gravură, grele de zinc şi preţioase ca nişte cahle de argint-mat ale unei sobe din alt tărâm. Mai apoi, o serie de peste 50 de naturi statice - căni, borcane, gutui, cutii, nalbe, castroane, ştergare şi alte astfel de mici obiecte banale, care brusc devin maiestuoase, rămânând în acelaşi timp cuminţi. Tot aşa, acum câţiva ani, a început să picteze o serie de grădini, în toate chipurile: visate în rai, cu foşnet adevărat de aici, de pe pământ, în muguri şi în ceaţă, cu zăpadă şi cu frunză crud-verde, toate în dar pentru Dinu Pillat.

 

L-am întrebat dacă răzbate la el şi dacă îl tulbură larma şi tensiunea aşteptării dinspre public: Niciodată, mi-a răspuns. Nu mă tulbură nici acum şi nici atunci când nu mă căuta nimeni. Eu pictez până când ştiu că lucrarea e gata. 

 

Lucrările care sunt acum gata, şi prezentate pe simeze la AnnArt până pe 10 ianuarie 2017, se alătură aşadar marii familii de personaje, temă pe care, ne spune domnul Câlţia, ai doar impresia că o epuizezi. Este spaţiul revenirii, al căutării reînnoite.

 

Ştim personajele pentru care Câlţia a devenit celebru: prinţese cu ochii bulbucaţi şi rochii minuţios dantelate, pescari aduşi de spate, clovni cu păr alb şi maimuţe cu jabou - lângă care răsar de te-miri-unde călători cu câte un peşte în braţe şi o broască istovită în cârcă. Trec pe ape, strânse de-a valma într-un butoi-barcă, făpturi cu solzi şi pene şi pâlnie pe cap. Uneori mai zboară pe loc şi câte o pasăre mică şi frumos-întrupată şi mai trece o vietate cu guler-talger pe care stă aşezată casa de-acasă. Straniul e deplin. 

 

Ştim lumea aceasta misterioasă - dar nu o ştim destul, şi suntem mereu doritori să mai vedem alte şi alte felii din viaţa imaginată perpetuu de Ştefan Câlţia. Suntem surescitaţi la gândul că poate misterul care ne ţine captivi se va stinge.

 

Facem astfel o nouă încercare prin seria de Lucrări recenteTeritoriul lor e suspendat între real şi imaginar, în dosul cortinelor de teatru, al draperiilor care ne separă de o lume neştiută. Resimt pregnant o atmosferă onirică în aceste lucrări, confirmată într-o conversaţie cu domnul Câlţia, care crede, suprarealist, că visul este o realitate, o trăire personală în care, de altfel, petrecem foarte mult timp.

 

Deşi seria dă relief unor personaje ca flaşnetarul şi vestitorul sau muzicantul, nu sunetul pare să susţină aceste poveşti ci mai degrabă ne simţim conectaţi cu un ritual al gestului tăcut. Ştefan Câlţia decupează o stare, ne arată câte un freeze-frame dintr-un flux de viaţă aflată într-o delicată levitaţie.

 

Bănuim în aceste peisaje cadenţa aplauzelor la scenă şi însingurările ringului de circ, ajungem pe malul unui iaz, în cupola de sticlă a unei caleşti, între pilonii cu scoarţă ai unei păduri. Domniţele culeg din pom pene de păun, clovnii îşi ţin echilibrul cu evantaie pufoase, alţii suflă în goarnă sau în trompeta de argint; o fetiţă primeşte un mănunchi de ierburi, zburătorul pluteşte între versanţii cu iarbă înnegurată ai toamnei, o altă făptură stă frumos-împovărată: în braţe are un instrument muzical cu aripă şi în spate un cufăr în care se leagănă, albastră, marea toată. Remarc şi o tânără fată, netedă ca un lujer, care se limpezeşte în ape răcoroase; e lucrarea care m-a frapat prin atipic, sau rară-frecvenţă la Câlţia: un nud - ne-erotic, într-o cromatică rece şi înfăşurat în frunzişul luxuriant-cu-ascunzişuri înrudit cu un Douanier-Rousseau. Fiecare personaj, în legea lui, trăieşte într-o lume a sa: către a noastră, ele privesc în cel mai bun caz oblic şi mai degrabă absent.

 

La Câlţia mi se pare că aproape nimeni nu calcă de-adevăratelea pe pământ – şi nici nu zboară: se găsesc cu toţii într-un moment de sincopă a acţiunii precise, în infinitul echivoc. Inexplicabilul persistă.

 

Mă gândesc că poate domnul Câlţia pictează de fapt clipa aceea fulgurantă, rarissimă şi magică, în care, după ce am tras adânc aer în piept, ne ţinem irezistibil respiraţia: un joc în care ne găsim surescitaţi, în beatitudine şi în pericol, suspendaţi între aici şi acolo.

Francisc Chiuariu, cu îngerul la purtător | 19-11-2016

Articol sursa: Life.ro | de Gabriela Massaci

 

Ştiţi corturile acelea de plajă, din pânză uşoară? Pop-up le cheamă. Stau strânse-ghem într-un buzunar mic, pe un contur de fir metalic flexibil şi care le ţine în tensiune.  Până când le răsucim puţin în ax şi... fluf!  se deschid dintr-o dată cu un zvâcnet scurt şi răsare ditamai cortul - nebănuit, nesperat... gata să lupte cu soarele.

 

La mişcarea asta uimitoare a scăpării din constrângere m-a dus gândul privind picturile noi ale lui Francisc Chiuariu, din seria Privire de sus. Sunt cincizeci şi opt de lucrări, create în deplină concentrare pe parcursul a trei ani.

 

Acţiunea lor se petrece în oraş, să zicem. Un oraş imprecis, a cărui structură s-a dezagregat şi alunecă în no-man's-land-ul care ne duce către alt tărâm: vreo planetă bizar disponibilă, un ţărm de mare, o zonă calamitată de război, între faliile de rocă ale vreunor munţi erodaţi... Culorile sunt feeric-neliniştitoare. Straturile multiple de pastă sunt când cu porii la vedere, când sigilate într-o falie translucidă de vernis. Mari, zdravăn de mari, desfăşurate pe pânze care ajung şi la şase sau opt metri pătraţi - aceste lucrări surprind şi surescitează. 

 

Pentru privitor, lucrările seriei sunt copleşitor de „frumoase”: dacă vrei, poţi să te refugiezi doar în dansul hipnotic al culorii. Vei fi scăldat în purpură visătoare, vei primi energia cu scrâşnet a unei întâlniri senzaţionale între albastruri şi portocaliuri, te vei strălumina în aurul scos din nevăzute floarea-soarelui, te vei frisona în turbionul adânc al negrului şi în pulsul repede al întinderilor de roşu. Poţi, da. Poţi, pentru că aceste pânze pictate de un artist cu siguranţa îndrăzneaţă a maturităţii sale creatoare au forţă şi însemnătate chiar şi numai în primul lor, vizibil, strat.

 

Dar merită să ne aventurăm dincolo. Mai în adânc, în faldurile acestui peisaj ce pare fără de hotar,  ne aflăm noi. Oamenii obişnuiţi ai vieţii de zi-cu-zi.  Pictaţi cu precizie, accesorizaţi contemporan, cu jeans şi şapcă, cu rochie fluidă şi pantofi probabil NB, cu hanorac de sport şi câinele la picior, cu vreun telefon mobil în mână, noi suntem: oamenii-căutători, copiii şi părinţii, cuplurile, necunoscuţii solitari, întruchipări ale unui everyman pe care toţi dintre noi îl conţinem şi adesea îl uităm - nepăzit, derutat şi singur.

 

Şi adâncind privirea în acest dincolo al lumii imaginate de Francisc Chiuariu, ne regăsim „descompuşi”: ne pierdem culoarea dintr-o parte a corpului, abia ne ţinem pe o unică linie de contur a genunchilor, e şi de mirare că putem merge înainte... Ne scufundăm în necunoscut; uneori chiar şi chipul ni se „scurge”, putem fi oricine, suntem unul singur. Iar dincolo, după spusele lui Francisc, oraşul în care trăim este ca o inimă imensă, ale cărei vascularităţi labirintice ne pun la încercare neîncetat. Cu ale sale verticale răspicate, în care pictorul nu mai regăseşte orizontala blând-verde a spaţiului copilăriei lui de la ţară, oraşul ne „dezmembrează” zilnic şi ne cere să ne găsim puterea şi imaginaţia să ne recompunem, în ciuda oricăror presiuni şi precarităţi. Nu ştim cât şi ce se pierde şi se câştigă în această mişcare de flux şi reflux a angoasei noastre existenţiale necontenite, dar sigur este, pentru pictor, că acesta e modul trăirii: perpetua noastră re-inventare e modul care ne dă şansa să nemurim.

 

Formal, aş asocia seria Privire de sus unui hibrid din hiper-realism şi oniric,  pictură a unei stranii şi fascinante co-existenţe. Silueta umană precis şi vital conturată, scufundată într-un vast şi necunoscut teritoriu larg-deschis, un soi de planetă urbană recent de-populată şi misterioasă, visată de Kubrick şi locuită de noi. Cei doi, omul şi locul, se caută şi se măsoară, pătrund unul în altul ca într-o reţea de vase comunicante: întâlnirea pare periculoasă - cei care se pierd păşind în acest spaţiu par să se topească în incert şi inexplicabil. 

 

Dar tensiunea acestei întâlniri produce efecte interesante: uneori, fără să fim preveniţi, vedem cum unora dintre oamenii pictaţi de Francisc Chiuariu... fluf!...  cu un zvâcnet scurt, le răsare brusc o aripă de înger!

 

Îmi tot închipui cum vine asta (v-am spus: m-a ajutat gândul cu cortul pop-up): probabil simţi dintr-o dată o smucitură mică între omoplaţi, te levitează un pic, poate? Ajungi să vezi totul mai de sus, şi altfel? Poate simţi pe ceafă mângâiere din pene moi şi pufoase? Şi trece prin tine gândul că poate, de fapt, nu umbli aşa singur şi nepăzit prin lume.

 

Posibil că subţiez acum prin cuvinte-spoiler emoţia privitorului, dar calitatea exemplară a emoţiei rămâne intactă şi rezonantă în picturile lui Francisc Chiuariu, după oricare povestire: noi îi răspundem cu eul nostru, atât de diferit de toate din jur. Eul nostru a învăţat emoţii, le-a cultivat sau le-a ascuns, vrea să încerce altele, noi - sau stă baricadat pentru siguranţă în teritoriul său cunoscut şi bine-bătătorit. Noi am avea tot ce ne trebuie la îndemână, dacă ne-am încumeta, că doar străbatem zi-de-zi bucurie şi teroare şi iubire şi mânie, avem dubii şi certitudini şi confuzie şi eşec. Iar uneori, pentru o fracţiune de secundă, divinul descinde discret în oraş – şi atunci, pe fază fiind, Francisc cel sensibil şi pătrunzător şi infinit talentat pictor al lumii în care trăim prinde şi pentru noi un astfel de moment, înaripat.

 

Am văzut această fulgurantă revelaţie în ochii unui prieten, în galerie (Sună siropos? Ne-plauzibil? Vă apăraţi ironic?  E ok, cum vreţi voi! Dar emoţia asta rară chiar îi atinge pe norocoşi). Prietenul meu a rămas „captiv” în privirea Tripticului Dream: această lucrare din trei piese ne-legate este ca un subtil material didactic despre progresia prin care noi, cei raţionali şi dezinvolţi, suntem cuprinşi în miezul de amestec al minţii şi sufletului ca mai apoi, în clipa de graţie evanescentă, să fim însoţiţi de înger. Mecanica aceasta nu e de găsit în viaţa noastră de zi cu zi, dar există. Eu, de exemplu, ştiu cum este: o dată pe an, în noiembrie, şi eu ... fluff! cu un zvâcnet scurt, simt în spate aripi de arhanghel. Nu stau mult cu mine aripile astea, dar mă asigură că, orice-ar fi, trăiesc mereu.

 

Temă pentru acasă: care alta? de văzut cu proprii ochi lucrările Francisc Chiuariu: Privire de sus şi de făcut părere şi emoţie personală. La AnnArt, până pe 19 noiembrie şi apoi la Viena, FivePlus, până în ianuarie 2017.

 

Maia - fata de la arhiva de viaţă | 10-10-2016

Articol sursa: Life.ro | de Gabriela Massaci

 

Am găsit pe birou un soi de mulaj: alb-lucios, uşor ca un fulg - şi întrucâtva asemănător unei cochilii de ocean, cu spinarea curbată, şi cu nişte pinteni care parcă ies din vertebrele unui corp neştiut.

M-a intrigat „piesa”. Am sucit-o pe o parte şi pe alta, am încercat să îmi potrivesc degetele în şanţurile care dădeau contur sinuos şi freamăt acestei mici ciudăţenii albe. Zic freamăt pentru că, aşa de neînţeles cum era, degaja o dorinţă să fie cuprinsă în mână, îşi caută un loc. Nu ştiu să spun dacă era „frumoasă” în vreun fel; mai degrabă nu, dar avea un aer serios, curat şi părea că înmagazinează secrete - fapt pentru care m-a emoţionat brusc.

 

Am lăsat-o în aşteptare pe birou şi m-am dus să mai văd cum avansează pregătirile expoziţiei MethaLan, un proiect curatorial foarte puternic pe care un colectiv de artişti tineri îl făcea atunci, în toamna lui 2015, în galeria noastră. O colegă m-a întrebat dacă mi-a plăcut zăerc-ul Maiei Oprea. Zăerc?! Da, aşa se chema obiectul alb pe care îl găsisem pe birou. Era o mică lucrare gestualistă, să zicem, a Maiei Oprea: urma solidificată a strângerii unui pumn. Pumnul ei, al artistei. Înseamnă că are mâna mai mică decât a mea, mi-am zis, cu gândul la încercarea mea nereuşită de a cuprinde perfect acel obiectŞi înseamnă că am dat deja mâna cu această Maia Oprea, am cunoscut-o in absentia.

Între încântările şi perplexităţile felurite pe care ţi le prilejuieşte arta, această întâlnire cu un artist necunoscut a fost pentru mine de neuitat.

La vernisajul expoziţiei de grup am cunoscut-o şi personal. O fată tânără, cu privire alertă; era neobosit volubilă - şi însărcinată. Urma să nască în scurt timp. Venise şi cu soţul şi cu părinţii, o echipă în toată regula, un fel decomando animat de artă. Am aflat despre proiectele ei - şi despre materialul pe care l-a inventat, pasta din care făcuse Zăerc-ul meu alb. Am mai aflat şi că acesta nu era singur pe lume: lucrarea întreagă, în desfăşurare continuă, era alcătuită dintr-o armată de Zăercşi, cu diverse morfologii, tot atâtea containere-martor ale mişcărilor mâinii, imaginarului artistei şi al trecerii vieţii.

La un an distanţă de acel moment Maia Oprea a câştigat premiul AnnArt 2016 şi are în această perioadă o expoziţie personală la galeria de pe Paris 39 - pictură şi instalaţie-obiect.

Cu un slab spoiler alert (în fond, ce putem deconspira în artă, când privirea şi înţelesul emoţiei sunt experienţe atât de subiectiv-individuale?) - vă spun totuşi că în expoziţia ei, numită Stivuire, este vorba despre inventarea unui mecanism de captură a timpului.

Astfel, o bibliotecă, mare cât tot peretele cel mare, ne este prezentată ca un dicţionar-arhivă pe ale cărui rafturi sunt adunate felurite semne ale unui drum personal  lucid şi sensibil: rulouri dolofan-molatice, cam ca cele care păzesc ramele ferestrelor de curent; cutii de inox cu insecte, bolovani mari şi stranii, multi-stratificaţi în fibră şi culoare; recipiente cu tăciuni din vreo sobă a vreunei vacanţe la ţară; o sticlă cu apă limpede (din ...?) şi rânduri-rânduri de tăbliţe dintr-un soi de lut aspru, ca un amalgam de susan, şi care e un suport fascinant pentru diverse mesaje pictat-scrise de Maia. Alături de picturile transmografii, ca nişte jaluzele delicate care ne lasă să privim în spaţiile luminoase ale coloanei continue numită timp, toate acestea alcătuiesc un misterios jurnal de drum.

Mi-a plăcut mult îndemnul artistei să investigăm îndeaproape oricare din aceste piese, să le scoatem din rafturi, să le desfacem, să le mirosim, să le citim. (Recunosc că pe unele mi-a venit chiar să le ronţăi într-un colţ, să le cunosc mai bine, aşa cum fac copiii :) Aceste lucrări de artă conţin o acumulare de straturi de memorie şi de timp ce emoţionează: simţim efortul artistei de a fixa trăirile, de a le pune la adăpost de pustiirea pe care timpul le-o aplică fără oprire. În fiecare zi privesc în oglindă moartea lucrând, îl citează Francisc Bacon pe Cocteau; regăsim acest text scris de Maia pe una din tăbliţe. Sunt vreo 80 de tăbliţe: oferă o lectură pasionantă despre piatră şi realitate, despre hârtie, moarte şi senzaţie - ca nişte hieroglife ale vieţii unui atelier de artist decis să nu lase nimic să se piardă în neant.

Dar să revin puţin la „materia primă” - amalgamul acesta din care sunt făcute toate piesele ce compun Marele Dicţionar al Trigii, cum numeşte Maia Oprea instalaţia-obiect.

Într-o tradiţie contemporană a lucrului artistic cu fel şi fel de materiale alternative, m-am dus cu gândul, extrem şi feroce, la Marc Quinn, sculptorul care, când nu lucrează în marmura de Carrara, lucrează în sânge închegat şi, mai subtil şi suportabil, m-am gândit şi la Nicolae Comănescu, pictorul care îşi compune pigmenţi din cărămizi ale clădirilor prăvălite în Bucureşti şi din cenuşa grătarelor unor târziu-în-noapte petreceri prin Berceni. Pentru zercşii ei, Maia Oprea macină în pulbere grunjoasă diverse lucruri care i-au invadat în timp spaţiul locativ şi psihologic şi pe care, compulsiv, nu poate şi nu vrea să le arunce: flori uscate, pagini din cărţi vechi, răşină din pomi, cenuşă din sobă, coji de ouă, fâşii de haine, ambalaje - toate rămăşiţe ale unui trecut care nu se pierde, ci se construieşte într-un obiect nou, recuperatoriu, investit cu semnificaţie.

Înţeleg astfel cum ei toţi, artiştii, procedează mai bine decât noi ceilalţi, cei neatenţi şi grăbiţi. Pentru că, tot inspirată de „pasta de lucru” frământată de Maia, mi-am amintit despre plastiglomerat, opera noastră. Acesta este o rocă nouă, creată de natură, dar ca răspuns tragic la avalanşa de deşeuri pe care noi o revărsăm asupra sa. Plasticul topit pe plajele lumii se combină cu sedimente, cu aşchii de lavă sau reziduuri organice, cu scoici, cu lemn şi nisip, într-o rocă indestructibilă, mai densă decât chiar plasticul - şi fără moarte. În aceste roci se va păstra semnul geologic al contribuţiei generaţiei noastre asupra planetei.

Cred că în oglindire inversă, roca nou-creată de Maia Oprea va fi indestructibilă pentru că îşi trage seva din prea-viul vieţii sale: din reziduurile stivuite, reciclate, aruncate şi găsite într-un parcurs ce a purtat-o din apartamente ale copilăriei aglomerate la bloc până în studiouri ultra-echipate ale studenţiei sale nord-americane; din sălile de curs de la Grenoble până la atelierul de la Buzău; de la patinaj la pictură, de la lecţii de desen pentru copii la înot şi lectură asiduă; de la accidente de maşină până la întinerirea în iubirea care i-a adus-o pe fiica sa, Meira.

Aşadar, mă declar fermecată şi asigurată de această operă în creştere continuă a Maiei Oprea; nu mi-e frică de solitudinea care se întrezăreşte şi de regretul transformării din care îşi trage seva, şi nici de rătăcirea departe de locul comun: acolo  stau şansele noastre la nemurire. Posibil suprapuse. Stivuite.

Temă pentru acasă

Alegeţi oricare zi până în 8 octombrie, şi chiar şi noaptea de vineri, 30 septembrie până în zori, ca să vedeţi laAnnArt această formidabilă expoziţie Maia Oprea. În noaptea albă a galeriilor veţi avea norocul să faceţi un tur al expoziţiei cu Maia ca ghid. Detalii pe noapteagaleriilor.ro

Expoziţia Maia Oprea: Stivuire, este deschisă până pe 8 octombrie, la AnnArt Gallery ( Str. Paris 39)

Supărarea domnului Câlţia | 23-09-2016

Articol sursa: Life.ro | de Gabriela Massaci

Spre sfârşitul verii am primit o vedere de la Şona: o imagine cu o casă dintre acelea pe care le pictează Ştefan Câlţia, sinilii şi singuratice - şi cu o scufie triunghiulară la acoperiş. Atât că cea din fotografia făcută de Serioja Bocsok era o casă din lumea reală, era la marginea unui drum, cu iarba zburlită de-a lungul zidurilor - şi un cuib de berze cocoţat pe un stâlp de curent electric. În plus, am remarcat ce frumos se întâlneau drumul public şi „trotuarul” de iarbă:  neted, din unul în altul - ca frumosul acela de distincţie simplă pe care îl compun arhitecţii când fac un infinity pool, prelins în natură.

Pe spate, aveam salutări de la Şcoala de privit acasă şi un mesaj personal cu desen: soarele, cu ochi mari şi gura până la urechi, de la Ileana şi fire de iarbă, multe şi înalte, de la Nicolae. Cei doi sunt nepoţii domnului Câlţia şi erau în vacanţă. 

Mi-a făcut aşa bucurie încât l-am sunat pe tatăl lor, pe Matei, să-i spun. Nu l-am găsit şi n-am insistat. Ştiam că era atunci prins până peste cap cu proiectul său anual, Şcoala de Privit Acasă. Dar se vede că am ţinut minte într-un fel aparte vederea asta, pentru că primul lucru pe care i l-am spus ieri lui Ştefan, bunicul copiilor, a fost despre ea. Nu ştia, i-am arătat vederea... Aaa, zice, e dinainte de necaz. Necaz? Ce necaz?  

Mi-a spus - şi vă spun, pentru că m-a amărât şi înfuriat, ceea ce vă doresc şi dvs. Pentru că poate, din mânie reunită, mişcăm urâtul din loc. Urâtul şi neştiinţa să fim liberi.

Dacă te uiţi pe hartă, satul Şona este chiar în mijlocul ţării, între dealuri şi Olt, în apropiere de Făgăraş. Se ştie despre acest sat, în scris, de prin secolul XIII, are în urmă aşadar timp îndelungat şi o viaţă însemnată, cu locuire de saşi şi români. În plus, e frumos din cale-afară locul, care îşi trage numele de la germanul Schonau - lunca frumoasă. Cu nimic mai prejos toponimic, românii au numit comuna Mândra. În acest sat a copilărit Ştefan Câlţia - şi aici s-a întors. Pe el îl pictează şi pe el se străduieşte, de ani buni, să îl salveze de tăvălugul „modernizării” buimace. Şi a reuşit domnul Câlţia cu ai săi să facă o mulţime de lucruri cu folos în sat. Oamenii au înţeles că pot prospera punând în valoare un trecut de civilizaţie rurală şi s-au lăsat convinşi să nu mai dărâme vechile faţade ci să le repare, să refacă acoperişurile în ţiglă şi nu tablă. Primăria a fost receptivă şi a susţinut refacerea unei fierării tradiţionale (acolo, de pildă, vin artişti tineri în rezidenţă, cum a fost sculptorul Matei Avramescu vara trecută). Mica echipă Câlţia a înfiinţat şi Asociaţia Sătească Şona Noastră. Mulţi dintre dvs., care v-aţi cumpărat câte o serigrafie semnată de Ştefan Câlţia (ca să vă bucure la privit şi ca să şi aveţi în casă o piesă valoroasă pentru copiii voştri, şi pentru copiii lor) - aşadar, aţi plătit bani cu folos, în ajutorul proiectului Şona. E muncă într-una pentru Şona, muncă grea şi chibzuită şi cu câştig pentru toţi ai locului. Domnul Câlţia, îl ştim, nu se lasă. 

Dar, iată că la sfârşit de vară, buldozere şi munţi de borduri de beton au răsărit peste noapte în sat. Localnicii nu prea ştiau mare lucru, zvonurile au fost bune la început (în sfârşit fac puţ şi ne trag apă!) S-au lăsat zoriţi de „autoritatea” obraznică a unor muncitori de la oraş (hai, hai, bă, ia-ţi pietrişu' din faţa casei că ţi-l aruncăm, ia-ţi grinzile din faţa casei că le punem pe foc, ia-ţi maşina, ia-ţi banca de şezut, ia-ţi florile ! ... sau care ce mai avea ...)  Etern-ascultătorul sătean, etern-dezinformat şi temător să dea piept cu libertatea de a decide pentru sine, iată a început să facă loc buldozerelor... Ca în filme, apare în zonă şi dl. Câlţia – care întreabă ce se întâmplă de fapt? Inginerul e cam stânjenit, el doar execută o comandă, zice. Dar proiectul? Nu ştie.

În sat a avut loc rapid o întâlnire de urgenţă între localnici, autorităţi, arhitecţi, ingineri... După discuţii grele şi zbucium nemăsurat, s-a aflat ca Primăria a pornit acest proiect la îndemnul unor birocratice acţiuni de modernizare (nu am nimic cu modernizarea, spune domnul Câlţia - dar ea trebuie făcută pentru folosul oamenilor şi în noima locului!) Nu au fost consultări pentru că la noi putinţa şi interesul sunt de azi pe mâine. Proiectul s-a făcut fără măsurători la faţa locului, cine a avut timp să mai vină în sat, ce mare lucru nişte trotuare! S-a făcut repede într-un birou la judeţ, că era o ocazie de fonduri... şi altă ocazie cu un executant bine ales... Primarul (cel care de altfel a susţinut o seamă de proiecte de conservare a patrimoniului sătesc în Şona) brusc doreşte progres fast-track pe metoda faptului-împlinit.

Deocamdată, îmi spune domnul Câlţia, necazul mare nu este doar că bordurile, înalte şi butucănoase, sunt urâte crunt dar, mai grav, sunt montate la graba zilelor noastre, fără plan profesionist: acum opresc apa între trotuarul de iarbă şi stradă, iar apa bălteşte şi intră în zidurile caselor. Dar, culmea!, spaima sătenilor este ca nu cumva muncitorii să se supere (!) şi să plece... şi să îi lase pe oameni cu borduri şi doar gropi săpate până la casă, în loc de trotuare...

Se pare că, pe seama celor discutate la presiunea excavatorului, aripa chibzuită din sat a obţinut promisiunea că nu se va încercui în beton şi borduri măcar zona din faţa bisericii, monument istoric. Dar nu e sigur.

Sigur e doar faptul că multora din sat le-au plăcut bordurile. Mai mult, unii vor, dacă se poate, şi gard din tablă ondulată şi poartă din fier forjat, cum şi-au pus alţii dintr-un sat învecinat, români şi romi reveniţi din străinătate. În liniştea care s-a lăsat în Şona după încheierea întâlnirii, un cetăţean, răspicat în convingerile sale, i-a spus domnului Câlţia: „eu am fost în Italia, ştiu ce înseamnă progresul! Dumneata vrei vechituri! Dacă mai vii pe-aici, te calc cu maşina!”

Ştefan Câlţia va mai veni la Şona. E de muncă. În fiecare vară va reveni şi Şcoala de privit acasăunde copii şi oameni mari învaţă câte o felie de meşteşug, ascultă poveşti adevărate despre traiul cu noimă. Învaţă despre dreptul şi libertatea de a decide în folosul comunităţii lor. Şi din efort reunit, încă o casă se va repara, şi încă una... Acestea sunt câteva picături de sens şi curăţenie în volbura de debandadă care riscă să ne înece. Nu pentru că volbura ar fi adâncă în vreun fel. Ci doar pentru că devine asurzitor vacarmul celor care strigă că e bună apa cu noroi. Uite, ei o beau - şi n-au nimic! Aşa e: nu au nimic.

Temă pentru acasăvă îndemn să cădeţi serios pe gânduri. Urmăriţi proiectul Şona şi puneţi umărul – ca să câştige tot mai des binele. Găsiţi informaţii şi pe facebook la Asociaţia Sătească „Şona Noastră”.

Constantin Rusu - caligraful alternativ | 08-09-2016

Articol sursă: Life.ro | de Gabriela Massaci

 

Precis nu e bine. Adică nu e destul, nu e complet să îl numesc „caligraf alternativ” pe tânărul laureat al Premiului UAP pentru pictură şi recent bursier Brâncuşi la Paris. Dar la o primă vedere (încântată!) a noii serii de lucrări ale lui Constantin Rusu, gândul m-a dus către dimineţile mele de studentă la Beijing, când învăţăm shufa, caligrafie clasică. Profesorul nostru, în vârstă şi îngăduitor cu începătorii ca noi, ne-a spus despre plin şi gol, despre alb şi negru, şi despre cum să dozăm apa, batonul de tuş pe piatră, pensula în mână - şi pe noi înşine. Ne-a recitat apoi un catren, din care am aflat că cel care este caligraf adevărat stă drept precum coarda unui arc întins şi are fibră morală de neclintit. Suplimentar, am constatat, e nevoie neapărat şi de nesfârşit exerciţiu. Drept care noi elevii, lucram în neştire zilnic, încercând să împlinim în execuţie regula de aur: te aşezi bine pe picioare, tragi adânc aer în piept, aşezi pensula perpendicular în pagină – şi trasezi hieroglifa dintr-o singură mişcare, care ţine tot atât cât îţi ia să îţi goleşti plămânii de aer. Caligrafie ca semn grafic al aerului care ne ţine vii. Tare!

Tot aşa, picturile lui Constantin, în alb şi negru, cu griuri născute din golirea de culoare a pensulei, m-au frapat cu un soi neobişnuit de caligrafie contemporană. Expoziţia, care tocmai se încheie la galeria AnnArt, se numeşte „Direcţii. Sens” şi are în expunere 17 piese, lucrate la Paris, pe parcursul rezidenţei bursiere de patru luni. Picturile sunt non-figurative, au „corp” atipic, care contestă forma ştiută de dreptunghi sau pătrat, au straturi multiple de hârtie cartonată şi foiţă de orez în suprapuneri voit inegale, care „evadează” din ceea ce noi încercăm să fixăm în imaginar ca „limită / cadru” al operei de artă. Fragilul-delicat al hârtiei japoneze este, paradoxal, un suport puternic pentru tumultul existenţial copleşitor pe care artistul îl explorează. După cum mi-a spus Constantin, căutările lui sunt între calm (interior) şi furtună (a vieţii exterioare). Sau invers. Unele lucrări au goluri fizice, tăieri neviolente, decupaje ţinute împreună, în tensiune, cu ajutorul unei fâşii subţiri, limpede şi albă, ca o rază de lumină sau ca un fir cu plumb care coboară până în miezul pământului (sau al sufletului nostru). Elementul grafic vizibil al acestor lucrări este săgeata, trasată într-o splendidă multitudine de energii: ferme, cu corp negru plin de sevă şi nerv; subţiri-delicate, cu un mers unduitor-tăcut, ca nişte alge ale lumii primordiale; altele descompuse furios din plinul tuşei până într-un gol al dispariţiei liniei, ca o respiraţie în care aerul din piept vine şi pleacă, mereu altul şi altfel, viu. Sorbul care pare că „trage” aceste săgeţi este ascuns vederii, dar mişcările curenţilor săi puternici sunt la vedere; mi-au evocat imaginea/vortexul lui Ezra Pound, nodul radiant în care năvălesc gândul şi emoţia împreună. Criticul Aurelia Mocanu întrezăreşte expert şi unele legături stilistice cu săgeţile conturate de Klee şi cu turbulenţa desenului lui William Kentridge, amplificate de Constantin Rusu printr-o capacitate autentică de inovaţie a pastei şi compoziţiei picturale. Tânărul pictor este puternic.

 

La un moment dat, mi s-a părut că i-am luat şi un interviu, dar nu. Nu in sensul obişnuit, pentru că răspunsurile sale au fost laconic-precaute, deloc lămuritoare - şi străbătute de o subtilă dar fermă dorinţă de control asupra a ceea ce lumea ar putea înţelege din ce transmite el...

De fapt, în mod paradoxal, mi-a plăcut să rămân mai fără răspunsuri clare şi l-am şi înţeles mai bine astfel. Răspunsurile lui Constantin Rusu vorbesc despre nevoia sa de a nu fi foarte explicit în privinţa descoperirilor sale. Dar însemnările de drum sunt fabuloase: le vom regăsi, fermecaţi şi tulburaţi, în fiecare nouă serie de lucrări. Contez pe el că va fi căutătorul perpetuu.

Temă pentru acasă: vedeţi lucrările, închipuiţi-vă răspunsurile. cum s-a format? cum se leagă ce pictează azi de vremurile când era urcat pe ziduri şi făcea graffitti prin oraş? cum e  iei premiul UAP la 28 de ani? are un mentor? ce a condus la această spiritualizare creştin-ortodoxă care îl animă discret astăzi? ce înseamnă să ai un atelier al tău la Paris? ce a însemnat să predea desen unor copii de 8 ani la o şcoală internaţională? cât de important e pentru el detaliul, milimetrul-micron, când aşază o lucrare pe perete? cum a învăţat să cânte la fluier? ce simte când cineva vede într-o lucrare a sa altceva decât intenţiile sale ? totul pentru artă

Sub Constelatia Apex | 18-07-2016

Articol sursa: ObservatorulCultural.ro | de Aurelia Mocanu

 

Pînă la 31 iulie, simeza Galeriei AnnArt e judicios compusă armonic, ca un madrigal voit auster: dinspre alb spre negru, „în bătaia săgeţii“ (semnul eponim al expoziţiei Direcţii. Sens), devenită şuvoi de energii, nebuloasă grafică şi turbion pe varii formate şi grupaje.

 

În cei şase ani de la absolvire, la cîteva instanţe de premiere, am „jurat“ deja pentru lucrările de grafică şi pictură semnate de tînărul Constantin Rusu. Din perioada liceului de artă, am remarcat tenacitatea prospectivă a laboratorului său de creaţie şi am auzit de faima lui insurgentă de graffer. A depliat, de atunci, o largă arie de producţie vizuală pe care o observ, acum, la meritoriu de multe participări de grup (bienale şi saloane bucureştene sau naţionale). Faptul confirmă o nouă optică de integrare profesională: Zidirea de după Tornadă.

 

Constantin Rusu este imediat remarcat pentru acurateţea şi originalitatea unui modùl plastic pus în operă pe dimensiuni şi densităţi compoziţionale extrem de elaborate. Este un fel de probă marţială a arcaşului zen, în eficienţa ei vectorial-plastică. În plan vizual, artistul convoacă energia descompunerii futuriste din Boccioni, echilibrul conceptual al săgeţilor conturate de Klee şi turbulenţa de desenator a contemporanului nostru William Kentridge. Constantin are deja o decizie grafică evoluată, aptă pentru un registru dificil al densităţilor plastice. Cu mare rafinament, explorează acum şi adîncimea voalată. Relaţionează transparenţa cu opacul, fluidul cu incisivitatea, traversarea dinspre alb spre negru.

 

Am avut ocazia, jurnalistic, să-l cunosc şi să-i apreciez eforturile de a se perfecţiona în plan uman şi profesional. Îşi propune să însufleţească acel „intrinsec“ al lucrării de artă, prin care doreşte să transmită şi să ducă dialogul la nivel sufletesc, declară el într-un recent interviu difuzat la Radio România Cultural.

 

Apreciez seriozitatea şi angajamentul pentru cercetarea sa în artă, pînă la nivelul unor patente de tehnologie a pastei picturale. Este un creator cu autentic spirit inovativ şi, rara avis, cu fobia facilului şi vedetismului. Îşi foloseşte calităţile native şi o reală cultură vizuală în a se înţelege pe sine ca artist şi ca parte a comunităţii care-i desenează prezentul. Galeria AnnArt, care‑l reprezintă de mai mulţi ani, ne propune, pe o partitură de „flaut traversier“, producţia lui Constantin Rusu după un stagiu la Cité des Arts, bursa „Constantin Brâncuşi“ la Paris.

 

Aurelia Mocanu, critic de arta

Gradina in asteptare | 21-06-2016

Articol sursă: Life.ro

Am voie să am un proiect preferat: se cheamă Ştefan Câlţia – Grădini pentru Dinu Pillat. Probabil nu aţi văzut expoziţia din noiembrie, anul trecut, aşa-i? Să vă spun ce s-a petrecut: în urmă cu câţiva ani, pictorul Ştefan Câlţia (domnul acela cu barbă albă şi listă de colecţionari care aşteaptă febril orice nouă sau veche lucrare a sa), aşadar Ştefan Câlţia a citit o prefaţă la un volum de poezii ale lui Rilke, traduse de Dinu Pillat. A aflat astfel despre tăcuta şi profunda dramă personală a unui intelectual român închis de comunişti, vorbim despre scriitorul şi criticul literar Dinu Pillat, şi despre o dorinţă senină a acestuia, la ieşirea din închisoare în anii 60: să fie paznic într-o gradină, într-un parc public – şi nimic altceva. Nu s-a întâmplat -  pentru că viaţa nu ne ascultă mereu (vreodată?). Dar unii dintre noi, precum pictorul Câlţia, au puterea şi sufletul sa se pună de-a curmezişul dorinţelor neîmplinite. Fac ei ce fac, şi le împlinesc.

Astfel, domnul Câlţia a pictat şase tablouri mari, în ulei pe pânză, cu rame brun-cenuşii precum scoarţa de copac, şi a desenat şaisprezece desene în tuş tras cu peniţa, pe o hârtie gălbuie şifonată - un soi de pergament din acela al hărţilor care te duc spre comoară. Fiecare lucrare ne arată o grădină -  alta, mereu alta: verde-înfrunzită, albă de iarnă, creştină cu heruvimi, sălbatică din câmp reavăn, urbană cu poartă de fier, sveltă din Toscana în noapte albastră, cu labirint păzit de ferigi şi clopoţei şi roze  - o grădină aşezată în rai şi pe pământ, cu flori şi păsări, cu fântâni şi pietre şi peşti cu solzi scânteietori.

În aceste grădini nu este nici ţipenie de om. Se vede însă în fiecare grădina câte un drum -  şi dacă ştii să priveşti cum cade lumina, în toate îl vezi bine pe Dinu Pillat.

M-a copleşit domnul Câlţia în această postură de justiţiar: înfăşurat în şorţul lui pătat de culori, înarmat până în inimă cu multe pensule şi tocuri cu peniţă  - şi cu un scut deschis, numit şevalet, Pictorul (cum îi spune pe nume Monica Pillat, fiica scriitorului şi profesoara mea de poezie engleză din studenţie) a făcut astfel o reparaţie istorică: i-a oferit lui Dinu Pillat, cel cu destin frânt nedrept, o grădină, a lui şi numai a lui, pentru totdeauna. Expoziţia de la galeria pentru care lucrez a fost vizitată de multa lume. Dar cu siguranţă de prea puţină lume. Toate lucrările s-au vândut iar una a plecat in dar. Prima-prima lucrare, al şaptesprezecelea desen de fapt şi întâiul cronologic, desenul-pilot, din 2013, se află în colecţia privată a unei bune prietene. Asediat, domnul Câlţia a fost de acord să facă o serigrafie, în ediţie de cincizeci de exemplare -  grădina cu pomul vieţii. Nu le mai avem nici pe acestea, pentru că le-aţi cumpărat dvs. pe toate :).

Aşa e trupul acesta puternic şi firav al unei expoziţii: dispare după cele doua luni ale sale de expunere pe simeze: se retrage în ateliere sau se pulverizează în ştiute şi ne-ştiute direcţii, în casele voastre, în muzee... Pentru că m-a copleşit domnul Câlţia justiţiarul, am încercat să „reţin” cumva acest trup efemer al expoziţiei Ştefan Câlţia: Grădini pentru Dinu Pilat, pregătind o carte. Am lucrat mai mulţi la ea, împreună, H.-R. Patapievici şi Matei Câlţia, Monica Pillat şi Carmen Brăgaru, Andrei Mateescu, Oana Bratiloveanu şi Patricia Bădulescu. Lansăm cartea în mijloc de iunie: are reproduceri ale tuturor lucrărilor, texte scrise de noi, ‘echipa’ – şi frunze şi flori adevărate, lipite în penultima pagină a cărţii de către nişte noi prieteni ai noştri de mare ispravă: copiii de la Ajungem Mari.  Şi ca să fiu sigură-sigură, împreună cu Paulina Anastasiu, am găsit în Grădina Botanică, al cărei inspirat şi generos director este, o bucată de pământ care are nevoie să fie grădină: vom merge acolo cu domnul Câlţia, şi sper şi cu dvs., şi vom săpa, vom smulge buruieni, vom desena alei şi vom pune seminţe pentru iarbă mătăsoasă şi tufe mici – şi apoi vom merge în urma Pictorului ca să bătătorim şi un drum, de pământ adevărat, în ceea ce va deveni Grădina lui Ştefan Câlţia pentru Dinu Pillat.

Temă pentru acasă: ce pot să spun? vizită la Grădina Botanică pe şi după 14 iunie şi faceţi cumva să vă luaţi carteaŞtefan Câlţia: Grădini pentru Dinu Pillat: sunt doar 200 de exemplare. La grădina botanică, vor avea autograf :)

Direcţii. Sens. Constantin Rusu la Galeria AnnArt | 21-06-2016

Articol sursă: Cotidianul.ro | de Victoria Anghelescu

Săptămâna aceasta, Galeria AnnArt a împlinit cinci ani de existenţă. Aniversarea a fost marcată de trei evenimente, desfăşurate în aceeaşi zi, toate trei remarcabile, două desfăşurate la Grădina Botanică şi unul (cuprelungire), la sediul galeriei. Situată peStrada Paris, galeria este o conversie în cheie contemporană a unui spaţiu de arhitectură neo-românească, la parterul unei clădiri din anii '20.

La Grădina Botanică a fost lansată cartea Grădini pentru Dinu Pillat, de Ştefan Câlţia,“o carte pentru ţinut minte senin un trecut nedrept”. Volumul cuprinde reproduceri ale seriei complete de pictură în ulei şi desen în tuş realizate de Ştefan Câlţia în perioada 2013 – 2016. Lucrările au fost expuse public la galeria AnnArt în noiembrie – decembrie 2015, aflându-se acum, cu două excepţii, în colecţii private din România şi Germania. Volumul şi-a propus să “reţină în timp” şi să dea un context de reflecţie acestei întâlniri aparte, prin care un pictor omagiază discret un scriitor şi face o reparaţie istorică.

Tema provine din lectura, cu ani în urmă, de către Ştefan Câlţia, a prefeţei scrise de Ileana Mălăncioiu la un volum de poezii ale lui Reiner Maria Rilke, traduse în româneşte de Dinu Pillat. Pictorul a aflat astfel că în 1964, după cinci ani de închisoare comunistă pentru "crimă de uneltire împotriva ordinii sociale", scriitorul Dinu Pillat nu mai aştepta mult de la viaţă: şi-ar fi dorit să fie doar paznic într-o grădină publică; nu s-a întâmplat. Ştefan Câlţia a început să lucreze o serie de şase picturi în ulei şi şaisprezece desene în tuş - toate grădini şi toate imaginate pentru Dinu Pillat.

Reproducerile sunt însoţite în volum de eseuri semnate de Monica Pillat, H.-R. Patapievici, Gabriela Massaci, Carmen Brăgaru şi Patricia Bădulescu, şi de un fold-out cu lucrarea Diptic 1 a lui Andrei Mateescu – o imagine tulburătoare a unui bloc de beton, cum era cel în care a trăit Dinu Pillat, departe de orice grădină.

Prin programul său Arta la Verde, Fundaţia AnnArt a preluat o parcelă neamenajată din cadrul Grădinii Botanice, pe care, în echipă cu specialiştii Grădinii Botanice şi cu voluntarii din programul Ajungem Mari, o va “creşte” pe parcursul ciclurilor necesare de plantare, transformând- o în Grădina Ştefan Câlţia pentru Dinu Pillat.

Uneori în alb-negru, ca în această expoziţie, alteori în culoare, Constantin Rusu foloseşte un simbol matematic şi de semnalizare urbană, săgeta, transformându-l în semn al căutării sensului existenţei. Săgeţile lui marchează lumina, vârtejul aerului, apa, atingând chiar sensul suprem-spiritual şi intim al rugăciunii. Raportul uneori echilibrat, alteori înclinând balanţa către puritatea albului obligă la reflecţie, transmite o tensiune a plasării fiinţei în spaţiul imediat şi în cel infinit al spiritului. Sintaxa lucrărilor lui se bazează pe jocul transparentului şi opacului, pe sugerarea profunzimii, ca o invitaţie a pătrunderii în sensul lucrurilor, realizând în lucrările sale de grafică o picturalitate specială, amintind în egală măsură de modernismul european şi de fineţea artei extrem-orientale.

Suprapunerile de suprafeţe, mânuirea rafinată a tuşului, pendularea între senzualitatea formelor curbe, inclusiv în corpul săgeţilor, şi compoziţiile rectilinii, în care săgeata devine vector al privirii şi al gândului, conferă complexitatea şi ambiguitatea care transformă reflecţia logică, mentală în metaforă, care induce privitorului percepţia sensibilă, emoţională.

Criticul de artă Aurelia Mocanu remarca cu fineţe că “În plan vizual, artistul convoacă energia descompunerii futuriste din Boccioni, echilibrul conceptual al săgeţilor conturate de Klee şi turbulenţa de desenator a contemporanului nostru William Kentridge”.

Expoziţia Direcţii. Sens este a doua personală a lui Constantin Rusu la AnnArt. Această serie de lucrări urmează unui stagiu de documentare şi creaţie la Citée Internationale des Arts, din Paris, unde Constantin Rusu a beneficiat de Bursa Constantin Brâncuşi acordată de Institutul Cultural Român, care i-a deschis un orizont nou de interacţiune cu mediul inter-disciplinar al artelor, în perioada 2015 – 2016.

Artistul îşi propune să “însufleţească acel intrinsec al lucrării de artă, prin care să transmită şi să ducă dialogul la nivel sufletesc. (…) Lucrările reunesc, tehnic vorbind, mai multe direcţii de lucru de-ale mele; totodată le uneşte preocuparea introspectivă faţă de sufletul uman aflat între cei doi poli reprezentaţi de bine şi rău, întuneric şi lumină”, declara artistul.

Cel mai tânăr (şi puţin cunoscut!) dintre artiştii reprezentaţi de AnnArt, Constantin Rusu este o adevărată descoperire. Galeria l-a remarcat la Ebienale, în cadrul Festivalului Enescu. În octombrie 2011, Rusu a fost invitat în proiectul de debut al programuluiPeretele Alb la AnnArt, în expoziţia de grup TAA_2011, unde împreună cu colegii săi de generaţie a prezentat lucrarea Săgeţi, care a marcat un punct semnificativ în traseul său artistic. Ulterior, artistul a făcut parte, în decembrie 2011 – ianuarie 2012, din expoziţia de portofoliu a AnnArt, Caiet de planuri, alături de nume de referinţă ale scenei contemporane, precum Sorin IlfoveanuŞtefan Câlţia sau Paul Neagu.

Este interest de cele mai diverse tehnici, de la pictură spontană pe pereţii oraşului Bucureşti până la pictură de şevalet, desen pe carton, gravură pe placă de linoleum, şi chiar încercări de sculptură.

Absolvent al departamentului de pictură al UNA Bucureşti – licenţă în 2009 şi master în 2011 – cu o bursă de studiu la Accademia di Belle Arti di Roma, în 2008, Constantin Rusu este membru al UAP din 2012. A participat la numeroase expoziţii colective naţionale şi intenaţionale, în Spania şi Franţa. Este laureat al Premiului AnnArt în 2012, alPremiul Uniunii Artistilor Plastici, în cadrul Bienalei Internationale de Gravură, în 2014, şi al Premiului pentru Pictură acordat de Filiala Pictură UAP Bucureşti. Este profesor de Arte plastice la Liceul Francez „Anna de Noailles”, din Bucureşti.

Are lucrări în colecţii particulare din România, Franţa, Spania, Regatul Unit, Statele Unite ale Americii.

 

Florica Prevenda: Serenity - in premiera la Bucuresti | 26-05-2016

Articol sursa: ZiuaNews

Galeria AnnArt prezinta o noua expozitie personala a Floricai Prevenda, cea mai recenta laureata a Premiului Uniunii Artistilor Plastici pentru Pictura. Seria Serenity reuneşte un fond de 20 lucrări, in tehnică mixtă şi ilustrează remarcabil tehnica de pictură-asamblaj practicată de artista şi devenita un trade-mark Prevenda.

Seria a fost realizată în perioada 2009 - 2010 şi marchează, ca atmosferă, desprinderea de spiritul intens-aspru al seriei Time Regained. In urma unei investigări senine şi minuţioase a prezenţei copilului în viata noastră, Prevenda compune un peisaj de o expresivitate aparte, în tonuri serene de alb şi culoare caldă, în care ni se relevă conditia inocentă şi totodată tulburătoare a copilului, purtător de înger. Lucrările sunt prezentate în premieră la Bucureşti, după ce în 2011 au fost expuse la Bruxelles.

Expozitia este cu intrare libera la AnnArt (strada Paris 39) fiind deschisă pană marti, 7 iunie 2016.

Despre artist: Florica Prevenda este unul dintre cei mai inovatori artiști români din sfera picturii contemporane. Formată la Iași înainte de 1989, apoi profesor asociat al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti între 1993 şi 1997, artista s-a afirmat pe plan internațional, cu expoziţii personale și de grup, în Belgia, Germania, Polonia, Canada, Spania, Marea Britanie, Israel, Italia, Olanda, SUA. Printre cele mai notabile solo show-uri se numără cele de la Muzeul Brukenthal Sibiu, 2013, Muzeul Naţional de Artă din Cluj, 2011, M.I.A. One Woman Show la Milano, 2007, Facelook, 2014 la galeria AnnArt si la Muzeul de Arta din Timisoara in 2014 precum şi de la galerii olandeze în 2000, 2002 şi 2004. Laureata cu Premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru Pictura, 2015. Trăieşte şi lucrează în Bucureşti şi New York.

"Ceea ce este interesant în lucrările Floricăi Prevenda este faptul că umbra copilului reprezentat, nu este un partener al lui, ci însuși copilul. În lucrările sale regăsim numai copilul, ilustrat ca o umbră (așa-numita umbră proiectată), cu sau fără aripi, substituind trupul „original".~ Umbra este intrasigentă și semnificativă, dovadă că orice s-ar fi întamplat cu „originalul", umbra prezentată în iconografie rămâne întodeauna aceeași și în același loc. Astfel, vom găsi ceva profund zdruncinător în calmul declarat al lucrărilor Prevenda."
Adriana Oprea, critic şi istoric de artă

(fragment din catalogul Florica Prevenda: Serenity, 2011)

"Dăruirea pasionată a Floricăi Prevenda în travaliul său de atelier se încorporează în elaborarea materială a picturalităţii inventate: densităţii stratificate, urme colorate în depuneri de relief modelat cu degetele, afânate, toarse, întreţesute, încasetate, decupate.~ Este o procesualitate „plastică" de interogaţii cu spiritul unui timp ameninţat de reificare şi depersonalizare consumistă. De două decenii, artista dovedeşte o tenacitate exemplară a cercetării pictural-materice pe o problematică ce se adânceşte, ca procedură şi palier conceptual, de la o expoziţie la alta. Speranța stă în candoare şi împrospătarea generațiilor, ne persuadează Prevenda cu mugurii -chipuri pe care-i răsfiră pe simeza primăverii 2016."
Aurelia Mocanu, critic de artă, 2016

 

Laudatio 70 | 23-05-2016

Semnez acest Laudatio din proximitatea reală cu atelierul şi anvergura culturală a personalităţii pictorului şi profesorului Sorin Ilfoveanu. Începând cu anul 2000, artistul a conceput expoziţii muzeale ample, cu scenarii de discurs vizual atent dozat (M.N.A.R., Muzeul Brukenthal, Muzeul Naţional de Artă din Cluj, Complexul Muzeal Mogoşoaia, M.N.A.C.-Dalles). A reuşit să releve noutăţi stilistice necontaminate de mode, cele care accentuează gravitatea, cu un proces de expansiune pe formate mari, în raport cu sâmburele lor imagistic care este desenul cu rigoare aproape ascetică, pe pagina de codex. Stilistica sa se va exprima şi în decupaje de relief în lemn dar şi în designul tipografic-concepere de albume şi, mai recent, în fotografie. Astfel, „Laboratorul Ilfoveanu” poate fi un standard de coerenţă şi autenticitate în diversificare, în raport cu tentaţiile des-centrării spirituale şi ale rulajului comercial. Între un hieratism autohton de izvod iconar şi captarea suflului într-un traiect de pensulă extrem-orientală, seriile de maturitate ale maestrului orchestrează un întreg panoptic sapienţial.

De pe acest palier etic, profesorul Ilfoveanu a îndrumat şi urmărit câteva generaţii importante de tineri creatori bucureşteni, cu o afecţiune şi sprijin demne de vechile transmisii ale scânteii vocaţionale. Pedagogia inefabilă a lui Corneliu Baba, ca asumare nobilă a profesiei de pictor, ni se pare deplin continuată de cariera discipolului său, Sorin Ilfoveanu: poziţia culturală a unui pictor înseamnă racordarea extinsă la fenomenul creator al timpului său. Este cazul pasiunii pentru lectură a lui Sorin Ilfoveanu, prieteniile şi proiectele avute cu scriitorii români, plăcerea cărţilor de istorie şi ritualul citirii presei culturale. Finalmente, pictorul Ilfoveanu a „mântuit” artistic şi un remarcabil habitat rural, apropiat de obârşia sa musceleană, Rădeştiul de Câmpulung, care a intrat imagistic în istoria artei româmeşti şi, antropologic, în cuviinţa reîntoarcerii, relocuirii în obşte şi în natură.

Dr. Aurelia Mocanu, crtitic de artă şi jurnalist

Vernisajul expoziţiei Laura Covaci, in noul spaţiu al galerei AnnArt | 03-03-2015
Articol-sursă: HotNews.ro
 
Noul spatiu al galerei AnnArt (Paris 39) va fi inaugurat odata cu vernisajul expozitiei artistei Laura Covaci: Cruda feerie / Capitolul 3 / Desprinderea, ce va avea loc vineri, 6 martie, ora 18.00.

Desprinderea continuă seria Cruda feerie, începută de Laura Covaci în 2011 și expusă în episoade succesive la AnnArt. Primul capitol, expoziția-semnal artZoom Laura Covaci, a prezentat arheologia ființelor ce populează universul suprarealist al artistei și a introdus în scenă personajul fantastic Luna. Capitolul 2 / Fazele Lunii a continuat povestea fabuloasei fetiţe Luna într-un univers futurologic complet din punct de vedere vizual, elaborat tehnic prin pictură, modelaj 3D, grafică, porțelan pictat și sculptură.

Noua expoziţie deschide o lume nouă de explorare creativă, într-un ciclu provocator de pictură digitală. Laura Covaci a abordat aceste mijloace de lucru încă din momentul conceperii personajului Luna, iar temele Sci-Fi au rămas coordonatele de bază ale demersului său artistic. Lucrările din seria curentă prezintă stadiul matur atins prin pictura modelată digital şi proliferează iconografiile artistei. Acestea relevă secvențe din viitor şi noi ființe umane cu extensii ultra-tehnologice. Personajele, majoritar feminine, au accesorii vintage şi sunt plasate în scenografii luxuriant-baroce, atent construite. Imaginile rezultate sunt sofisticate, incomode și halucinant de bogate vizual – veritabile canale de comunicare în timp prin imaginație creativă.

„Laura Covaci ne arată viitorul, inteligenţa artificială, roboţi, umanoizii... poate extratereştrii acestui prodigios univers pe care-l descoperim... Ea ne face să înţelegem aria imensă a inteligenţei umane, incredibilele sale posibilităţi. Este o pictoriţă minunată, un univers plastic care-ţi accelerează respiraţia, o artistă profundă care a ieşt rănită din oroarea comunistă, ca să ne facă să vedem viitorul palpitant al civilizaţiei cuceririi universului prin inteligenţă şi îndrăzneală”- Pierre Cornette de Saint Cyr, Muzeul de Artă Contemporană Palais de Tokyo, 2011.

Formată în mediul intelectual-creativ al familiei Covaci, cu un cerc de prieteni apropiaţi care i-au inclus pe Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu, Laura Covaci este absolventă a Secţiei de Pictură Monumentală a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, clasa maestrului Ion Stendl. Practică deopotrivă pictura şi arta digitală, în lucrări suprarealiste pe tema relaţiei dintre lumile virtuale, tehnologie şi condiţia viitoare a fiinţei umane. Între 1999 şi 2002 a fost reprezentată de Trinity Gallery, SUA, apoi, între 2007 şi 2011, a lucrat la Paris cu Galerie 208 Chicheportiche. A fost prezentă în expoziţii şi la Galerie Serge Aboukrat şi Grand Palais. În România, este reprezentată din 2011 de galeria AnnArt.

Pe lângă personalele din 2012 și 2014, Laura Covaci  a participat şi la șapte expoziții colective la AnnArt: Caiet de planuri, 2011, artZoom de vară_01 şi Mica Artă Mare în 2012, artZoom de vară_02, [en]counterpoint la Pop-up Gallery, în timpul Festivalului Internaţional de Muzică George Enescu şi  creion I cerneală I tuş în 2013, respectiv artZoom de primăvară în 2014.
 
Cruda Feerie / Capitolul 3 / Desprinderea reuneşte lucrări de dimnensiune mare, în tehnici mixte, new media, într-o expunere dinamică ce va include – pe lângă pictură digitală / 3D, lucrată în ZBrush – fotomontaj și obiecte create special de artistă ca părţi integrate ale seriei.
 
Expoziţia poate fi vizitată în perioada 6 martie – 30 mai 2015, cu intrare liberă, în noul spaţiu al galeriei, pe strada Paris 39.
 
Facelook/Facebook Obsession: cu şi despre Florica Prevenda, la Cafeneaua critică | 20-04-2014

Articol-sursă: Modernism.ro

Cafeneaua critică anunţă o ediţie specială, din nou „în deplasare”, de astă dată la Galeria bucureşteană AnnArt, în cadrul expoziţiei Facelook a pictoriţei şi artistei multimedia Florica Prevenda, unul dintre numele de prim-plan ale artei româneşti contemporane. Picturile-colaj şi obiectele-asamblaj reunite sub genericul Facelook fac parte din seria Facebook Obsession, în continuarea unor mai vechi experimente creative şi de explorare identitară. Vernisată pe 2 aprilie, expoziţia va rămîne deschisă pînă pe 30 mai. În ambianţa elegantă a Galeriei AnnArt, ediţia de joi 24 aprilie a Cafenelei critice propune o discuţie cu Florica Prevenda despre cariera sa şi despre Facelook/Facebook Obsession. Cu această ocazie va fi lansat şi catalogul expoziţiei.

Amfitrioni: Gabriela Massaci (directoarea Galeriei AnnArt) şi Ion Bogdan Lefter.

Ediţie realizată în colaborare cu Galeria AnnArt.

Cafeneaua critică este un proiect de dezbateri culturale pe teme de actualitate. Prima serie s-a desfăşurat în anii 1990, la Cafeneaua Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti. Reluată în noiembrie 2008, Cafeneaua critică a aniversat 100 de ediţii ale seriei a doua în luna mai 2013. Întîlnirile Cafenelei critice au loc joia seara la Club A*.

 

Cafeneaua critică

Joi 24 aprilie 2014, orele 19.00-21.30

Galeria AnnArt

Bucureşti, Str. Mahatma Gandhi Nr. 1/Şos. Kiseleff 31

Articol-sursă: Modernism.ro

Cafeneaua critică anunţă o ediţie specială, din nou „în deplasare”, de astă dată la Galeria bucureşteană AnnArt, în cadrul expoziţiei Facelook a pictoriţei şi artistei multimedia Florica Prevenda, unul dintre numele de prim-plan ale artei româneşti contemporane. Picturile-colaj şi obiectele-asamblaj reunite sub genericul Facelook fac parte din seria Facebook Obsession, în continuarea unor mai vechi experimente creative şi de explorare identitară. Vernisată pe 2 aprilie, expoziţia va rămîne deschisă pînă pe 30 mai. În ambianţa elegantă a Galeriei AnnArt, ediţia de joi 24 aprilie a Cafenelei critice propune o discuţie cu Florica Prevenda despre cariera sa şi despre Facelook/Facebook Obsession. Cu această ocazie va fi lansat şi catalogul expoziţiei.

Amfitrioni: Gabriela Massaci (directoarea Galeriei AnnArt) şi Ion Bogdan Lefter.

Ediţie realizată în colaborare cu Galeria AnnArt.

Cafeneaua critică este un proiect de dezbateri culturale pe teme de actualitate. Prima serie s-a desfăşurat în anii 1990, la Cafeneaua Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti. Reluată în noiembrie 2008, Cafeneaua critică a aniversat 100 de ediţii ale seriei a doua în luna mai 2013. Întîlnirile Cafenelei critice au loc joia seara la Club A*.

 

Cafeneaua critică

Joi 24 aprilie 2014, orele 19.00-21.30

Galeria AnnArt

Bucureşti, Str. Mahatma Gandhi Nr. 1/Şos. Kiseleff 31

 

Articol-sursă: Modernism.ro

Neobositul Vladimir Şetran, cu | 18-04-2014

Articol-sursă: Ziarul de Duminică

Din 8 iulie până în 12 septembrie, la Galeria AnnArt puteţi vedea expoziţia personală Vladimir Şetran: Etcetera, care continuă sezonul Şetran, un program expoziţional amplu dedicat creaţiei artistice a lui Vladimir Şetran, inaugurat la AnnAr t în noiembrie 2013 cu expoziţia Jurnaldeschis şi continuat în 2014 cu seria de picturi abstracte Fără titlu.

Etcetera este cea de-a patra expoziţie personală a lui Vladimir Şetran la galeria AnnArt şi reuneşte 67 de lucrări, în acrilic şi tuş pe hârtie, realizate între februarie 2012 şi ianuarie 2013.

„Şetran are – spunea criticul de artă Aurelia Mocanu –, de peste un deceniu, sesiuni prelungi de  desenat fluid în secvenţe-cascadă pe varii teme: fie animaliere (memorabilii dulăi etalaţi în sera Palatului Mogoşoaia, în 2004); fie arpegiul vegetal, de la copaci la legume, cu mutaţii insolite, de pildă, ale ramurii de palmier în cod de bare. Formatele de caiet sau bloc de desen sunt propice seriilor necuvântătoarelor.”

La expoziţia despre care vorbim, artistul a ales... legume.

Născut în 1935, la Dăncăuţi, Hotin, Vladimir Şetran are o operă impresionantă: pictură figurativă şi abstractă de mare forţă, desen şi grafică. Are în palmares o serie numeroasă de expoziţii în România şi în străinătate, iar multe dintre lucrările sale fac parte din colecţii private în România, Franţa, Austria, Germania, SUA, Turcia, Liban sau Marea Britanie. Decorat cu Ordinul Meritul Cultural şi Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler, Şetran este totodată laureat, în 1964, al Marelui Premiu pentru Pictură al Uniunii Artiştilor Plastici, iar în 1984 al Marelui Premiu pentru Artă Monumentală. Fondator al Catedrei de Design a Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti (1969). Din 2011 este reprezentat de galeria AnnArt. Trăieşte şi lucrează în Bucureşti.

Lucrările din seria Etcetera – susţin curatorii –- reafirmă spiritul prodigios care defineşte cele peste şase decenii de carieră ale lui Vladimir Şetran şi prezintă o etapă deschisă a direcţiei  figurative din creaţia artistului. Desenele expuse pot fi interpetate în chei diferite, pornind de la obiectul reprezentat şi avansând prin multitudinea de conotaţii probabile, care se succed într-o înşiruire aproape infinită.

Florica Prevenda şi semnele timpului nostru | 16-04-2014

Articol-sursă: Cotidianul.ro

În eleganta galerie “AnnArt” s-a deschis recent expoziţia “Facelook” a artistei Florica Prevenda, ce va fi deschisă până la 30 mai.

Curatoriată de criticul Aurelia Mocanu, expoziţia reuneşte peste 50 de lucrări, picturi-colaj şi obiecte-asamblaj de materiale neconvenţionale, ce imaginează un alt fel de “chipuri fără chip” decât cele pe care le ştiam deja în creaţia artistei. Chipuri formate mai ales din ochi şi guri, trăsături expresive prin ele însele, dar serializate, lipsite de individualitate. Chipuri ale oricui şi ale nimănui ce intră, uneori ironice, alteori zâmbitoare, în universul nostru imediat.

Vizitarea expoziţiei este o experienţă, desigur în primul rând estetică, dar, deloc neglijabil, existenţială şi nu tocmai liniştitoare.

Aşa cum arată şi titlul evenimentului, demersul Floricăi Prevenda este o interogare asupra comunicării interumane prin reţeaua de socializare Facebook, cu avantajele şi, mai ales, cu dezavantajele ei. O comunicare “în orb”, ce-ţi poate aduce lumea largă mai aproape, dar care îşi pierde partea esenţială a comunicării, imaginea celuilalt.

Construite în striuri reliefate pe suportul-panou din pânză, în culori intense, de la cobalt la vermillon, amintind cumva de imaginile digitalizate, aceste chipuri sau porţiuni de chip întruchipează o imagine virtuală a persoanei de la celălalt capăt al reţelei, persoană cu identitate necunoscută de fapt, căreia îi transmitem sau care ne împărtăşeşte informaţii, stări de spirit sau de suflet, autentice sau… nu.

Este, în esenţă, un exerciţiu de imaginaţie menit să confere identitate invizibilului, să introducă un interlocutor în singurătatea celui aflat în faţa tastaturii.

Creaţiile din această serie ale Floricăi Prevenda propun privitorului o reflecţie asupra universuluui informatizat al societăţii contemporane, cu toate avantajele şi dezavantajele lui. Univers populat de seria obsesivă de buze în mişcare, articulând cuvinte sau purtând un zâmbet presupus, serie intitulată “Facebook Obsession”. O serie de personaje reduse, în expoziţie, la capete ovale, cu frizuri unisex, asemănătoare unor microfoane sau, de ce nu, calapoadelor pentru peruci, plasate în grupuri ce sugerează o conversaţie. Nu întâmplător modul de construire a motivelor şi registrul cromatic fac trimitere şi la vocabularul publicităţii, ce se adresează şi ea tuturor şi nimănui.

Preocuparea aristei pentru identitate şi comunicare în epoca noastră marcată de digitalizare şi de uniformizarea presupusă de globalizarea informaţiei şi de culturile transfrontaliere nu este nouă. Lucrările de acum le evocă, chiar dacă nu neapărat din punct de vedere plastic, pe cele din expoziţii anterioare, ca “Faces without a Face”, “Net People”, “Shadows of the Present” sau “Time Regained”.

“Striajele în relief mărunt, zgrunţuros, înclinate predominat la 30 de grade stânga-dreapta, devin gradienţi «marca Prevenda». În acest interval creator dedicat obsedantului Facebook, poate că persistă undeva un reziduu retinian din tensiunea grafică a câmpurilor scalare întrevăzute subliminal în navigarea on-line. Florica Prevenda concepe, mai precis, depune materie vizual-tactilă – scrum al trăirilor! – peste efigiile digitalizate ale prezenţei Celuilalt. Tema recentă a feţelor postate pe reţelele de socializare are o nouă schemă grafică, obţinută prin stilizarea cursivă, generică a unei «mutre» afine cu familia izvoadelor de Nicula: perechea de ochi, legată în buclă curgătoare cu nasul, un omega prelung, poanson identitar anonim. Apoi, elipsa cordată şi ondulată a gurii e privilegiată în tablouri de sine stătătoare. Gura din profil, întredeschisă a zicere, sau gura aton-mofluză, coborâtoare, sunt emblemele, ambalajele momentului dialogal căruia îi verifică, invocator, autenticitatea. Pupila şi încondeierea sprâncenată a privirii sunt alte patente «tari» ale Adevărului-Chipului, dispuse în seriile cu decupaje ale cadenţei Facebook. (…) Florica Prevenda are o disciplină profesională recunoscută de un deceniu şi jumătate de parteneriatul european care o reprezintă, iar după prezenţa sa şi pe simeze nord-americane, devine acum, prin prima personală la AnnArt, o prezenţă artistică cu o propunere de vizibilitate nouă şi pentru publicul de artă român”, scria Aurelia Mocanu.

Florica Prevenda, care trăieşte şi lucrează la Bucureşti şi la New York, este un artist cu o puternică individualitate, care i-a adus recunoaşterea nu numai în România, unde expoziţiile din Bucureşti, dar şi din Sibiu, Cluj, Bistriţa, Bacău s-au constituit de fiecare dată în adevărate evenimente. Dar cele mai multe aprecieri, vizibile şi în numărul de expoziţii, şi în cel de lucrări cumpărate, vin din afara ţării, din Belgia, Olanda, Franţa, Germania, Spania, Anglia, Polonia, Statele Unite…

Numărul distincţiilor primite stă şi el mărturie a aprecierii criticii de artă, de la Bursa “Theodor Aman” pentru pictură, între 1986 şi 1988, la Premiul pentru pictură la ”Expoziţia tineretului”, Artexpo (1989-1990), de la Premiul “Dominus” pentru pictură (1991) la ”Premiul U.A.P. pentru Tineret” (1992), ”Marele Premiu pentru Pictură” la Saloanele Moldovei, Chişinău (2003), Premiul juriului, la “Biennial Exhibition”, de la Nowy Sacz, Polonia (2006), ”Marele Premiu pentru Pictură al Municipiului Bucureşti” în cadrul Festivalului Artelor (2010) sau ”Premiul onorific” al Centrului Cultural Malopolska SOKOL în Nowy Sacz (2011).

După “AnnArt”, în iunie 2014, seria de lucrări va fi expusă integral la Muzeul de Artă din Timişoara.

Vladimir Şetran - O expoziţie fără titlu la AnnArt | 20-01-2014

Articol sursă: HotNews 

Galeria AnnArt găzduieşte expoziţia personală Vladimir Şetran, Fără titlu, al cărei vernisaj are loc miercuri 29 ianuarie, ora 19.00. Expoziţia Fără titlu continuă ”sezonul Şetran” început în noiembrie 2013 la AnnArt, cu expoziţia Jurnal deschis, fiind a doua etapă dintr-un program expoziţional mai amplu dedicat maestrului Vladimir Şetran, creator nestăvilit şi figură centrală a artei contemporane româneşti.


Pictor şi totodată profesor – carismaticul fondator în 1969 al Catedrei de Design a Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti, Vladimir Şetran are o operă impresionantă, construită pe parcursul a peste jumătate de secol:  pictură figurativă şi abstractă de mare forţă, desen şi grafică, toate în reprezentări hedonistice, dar şi auster-reflexive ale lumii. Nudurile sale în linie minimalistă de desen sunt celebre. La fel – uimitoarele sale instrumente de lucru inventate de el insuşi.

Pictură la Annart | 21-02-2013

Articol-sursă: ZiuaNews.ro

Galeria AnnArt a găzduit în această seară vernisajul expoziţiei Dorin Crețu: Pictură - în cele trei săli ale galeriei de pe Kiseleff. Expoziţia își propune să fie un punct de referinţă pentru recuperarea fermă în România a unui artist contemporan de mare forţă şi subtilitate creativă, prezent în colecții muzeale și private importante dar insuficient cunoscut de către publicul de artă din țara noastră.

Nume marcant al Generaţiei ‘80 din arta plastică bucureşteană, din 1990 artistul trăieşte şi lucrează la Paris, unde are o bogată activitate expoziţională și unde primește în 1995 o bursă de creație a Ministerului Culturii din Franța. Palmaresul său cuprinde numeroase expoziții personale și participări la expoziții de grup - organizate în spații consacrate, de la Paris la Londra, de la Cracovia la Bruxelles sau Taipei. În România revine în 2008, cu retrospectiva de la Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia.
Lucrările sale au fost achiziţionate de către Ministerul Francez al Culturii pentru Fondul Naţional de Artă Contemporană din Franţa, precum şi de către MNAC din Bucureşti, pentru colecţia sa permanentă.

Expoziția de la AnnArt este curatoriată de Simona Vilău și reunește un fond de 40 de lucrări recente (2011- 2012) - pictură în tehnică mixtă și desen. „La o primă vedere, se poate spune că este vorba despre imagini abstracte, izvorâte din stilistica sobră a minimalismului, metabolizate ulterior de un organism meditativ-poetic. Sau că sunt mantre realizate de o mână perfecţionistă, care trasează cu precizia unui ac contururi aureolate unor inflorescenţe de gheaţă. Captarea poveştii însa nu e simplă. Poate fi vorba despre un şir de poveşti sau despre pauza dintre ele, aceasta e şi capcana, depinde din ce perspectivă priveşti [...].Multiplicitatea straturilor de pastă abia perceptibilă, cu tentă deschisă, ce imită şi concurează lumina, se dezvoltă în noi şi noi variante şi variaţiuni. Fiecare tablou reflectă un stadiu, fiecare stadiu te trimite către următorul. Nu au început şi sfârşit." Simona Vilău, curator

La vernisaj a fost lansat și catalogul expoziției, publicat de AnnArt în ediție bi-lingvă, într-un tiraj de 400 de exemplare precum și într-o serie scurtă, cu 13 exemplare unicat, semnate de artist și însoţite de un desen original.
Catalogul cuprinde eseuri semnate de Gabriela Massaci, Simona Vilău și Matei Vișniec, precum și un colaj de texte critice din principalii exegeți ai operei lui Dorin Crețu. Un fragment din catalog este disponibil în format digital pe website-ul AnnArt.
Din 2011, Dorin Crețu este reprezentat în România de galeria AnnArt, unde a prezentat lucrări in expozițiile de grup "Caiet de planuri" (2011/12) și "Mica Artă Mare" (2012/13) precum și într-o primă personală artZoom, în aprilie 2012.

În deschiderea evenimentului au luat cuvântul directorul de programe al galeriei, Gabriela Massaci, Dorin Creţu şi curatorul Simona Vilău.
Printre cei ce au călcat pragul galeriei i-am zărit pe artistul vizual Petru Lucaci şi pe un alt expozant de seamă al galeriei AnnArt, Francisc Chiuariu, sculptorul Mircea Roman, pictorul Vladimir Setran, pictoriţa Mariana Gordan, criticii Magda Cârneci şi Aurelia Mocanu, curatorul Irina Cios, arhitectul Dorin Ştefan, o serie de artişti din generatia tânără - Constantin Rusu, David Şandor, Andrei Mateescu, precum şi câţiva din colecţionarii bucureşteni ai artistului.

Expoziţia poate fi vizitată la galeria AnnArt până pe data de 28 martie.

 

Ştefan Calţia, memoria lucrurilor mici | 20-04-2010

La Galeria “AnnArt” este deschisă, până în 11 mai, expoziţia “Minute uitate”, cuprinzând 45 de lucrări ale pictorului Ştefan Câlţia.

Găzduită într-o casă de patrimoniu, construită în anii ‘30 de arhitectul francez Ernest Doneaud, Galeria nu găzduieşte pentru prima oară operele lui Ştefan Câlţia. În afara participărilor la două proiecte de grup, artistul a expus aici, în toamna anului 2012, memorabila serie de gravuri “Stejar pentru Rege, flori pentru Regină”.

De data aceasta, vizitatorul este întâmpinat de un univers special. Sălile găzduiesc numai naturi statice, oferind o imagine oarecum surprinzătoare a importanţei acestui gen în opera artistului.

 “Măceşe”, “Flori albe”, “Două gutui”, “Oală verde”, “Paharul cu vin”, “Daruri”, “Rodie”, “Coşul cu pâine”… stau cuminţi, unele lângă altele, în pânze cel mai adesea de format mic, născând o lume intimistă şi sacralizată în acelaşi timp. Lucruri mici, umile, asupra cărora ne oprim rareori în viteza vieţii contemporane, dezvăluindu-şi, prin punerea lor în pagină, o poveste şi o frumuseţe uneori copleşitoare.

Este un fel de “laudă a lucrurilor”, în care regăsim întreaga fascinaţie provocată de mâna unui maestru. Cutii de bomboane amintind de epoca bunicilor, umile oale de pământ smălţuit, incredibile transparenţe ale cănilor de sticlă din care răsar delicate flori de clematită, câteva fire de busuioc, de izmă sau pur şi simplu de iarbă, ocupă cel mai adesea centrul tabloului, detaşându-se pe fondul monocrom, al cărui rafinament este bine cunoscut din întreaga creaţie a artistului.

Alteori, obiectele sunt aşezate pe două registre dispuse pe verticală, ca în vechile imagini de dinainte de descoperirea perspectivei, construind, prin chiar acesată punere în pagină, o istorie, o poveste pictată pe care ochiul o parcurge într-o lectură calmă.

Ne-am amintit, la intrarea în expoziţie, de seria de “Ceşti cu plante de pe deal”, realizată cu doi ani în urmă, care dezvăluia o altă faţetă a artistului. Acum însă, sentimentul provocat de fiecare pictură şi amplificat de la o sală la alta este complex. Se degajă în primul rând dragostea artistului pentru obiectele ce-l înconjoară, încărcate de amintiri, de trăiri reiterate la fiecare privire. Pe de altă parte, plasarea fiecărui motiv în centrul imaginii, profilat pe fondul care-l reliefează sau, mai rar, îl învăluie, conferă obiectelor o autonomie, o “monumentalizare”, o dimensiune ce transcende pragmaticul şi umilul. Ne-am putea duce cu gândul către celebrele “bodegones” spaniole, dacă materialitatea uneori agresivă a acelora n-ar fi înlocuită la Ştefan Câlţia de o poezie dincolo de real, de o relaţie cu subiectul în care, discret, descoperim o simbolistică a sacralităţii. “Paharul albastru” şi “Paharul roşu”, puse pe masa somptuoasă, detaşându-se pe fondul catifelat al picturii ce pare că se continuă şi dincolo de ramă, devin potire, “Paharul cu vin” din registrul superior al altui tablou, dominând compoziţia cu vase şi fructe, capătă prin sobrietatea şi simetria compoziţiei un aer de reculeasă sărbătoare.

De fapt, naturile statice din această expoziţie iau asupra lor înseşi rolul pe care îl jucau în compoziţiile pline de mister în care apăreau ca “accesoriu” simbolic al personajelor. Ele sunt casa pe care fiecare personaj o poartă cu el în peregrinarea prin lume, sunt memorie păstrată şi amplificată emoţional, sunt expresia umilinţei şi încântării în faţa minunilor lumii, fie ele murăturile dintr-un borcan, fructele copacilor, florile, iarba ce devin, în final, “Daruri”, cu prescurile, revărsarea de fructe, lumânările care le menesc mesei celei de pe urmă dăruite morţilor, pe fondul somptuos de dveră. Că este aşa o mărturiseşte semnătura-marcă a artistului, trimitere la medievalele însemne ale artizanilor şi la simbolul biblic al peştelui.

În pofida unui realism demn de maeştrii picturii olandeze a Ţărilor de Jos din veacul ei de aur, naturile statice ale lui Ştefan Câlţia poartă în simplitatea aparentă a realizării lor hieratismul compoziţiilor cu personaje stranii. Călătoria în spaţiu şi timp devine aici călătorie într-un univers personal, traversată de rememorări, de sentimente sedimentate de-a lungul existenţei şi materializate în plante, în fructe, în obiectele frumoase şi utile în acelaşi timp create de mâna omului. Artistul le îmbrăţişează cu penelul său, le face depozitare ale gândurilor, ale istoriei sale.

Cel care în adolescenţă desena sălcii şi plopi, sedus de frumuseţea şi locul lor în lumea satului natal, recheamă acum pe pânză, cu o calmă duioşie şi înţeleaptă privire asupra existenţei, martorii tăcuţi ai efemerei existenţe omeneşti. Şi o face cu toată forţa marelui constructor de forme şi coloristului de excepţie pe care îl cunoaştem din atâtea şi atâtea creaţii ale sale de-a lungul anilor. Strălucirea emailului pe oala de lut smălţuită sau pe ceramica ieşită din ateliere renumite, transparenţa perfectă a sticlei, graţia catifelată a petalelor de flori, somptuozitatea rodiilor dau măsura artei lui Şefan Câlţia, dacă mai este nevoie de o dovadă.

Curatoriată de Simona Vilău, pe un concept schiţat de curator împreună cu Matei Câlţia şi Gabriela Massaci, expoziţia de la “AnnArt”, a cărei miză este, după expreia curatoarei, “Recuperarea timpului uitat/pierdut/sacrificat”, beneficiază şi de un frumos catalog, iar organizarea ei va fi scenariul unui scurt film prezentat la finalul expoziţiei.

Articol-sursă: cotidianul.ro