Virgil Scripcariu: SuperMam

19 noiembrie 2014 - 16 ianuarie 2015 Virgil Scripcariu: SuperMam

Virgil Scripcariu: SuperMam

expozitie |  CV artist | 

Despre iubirea magică și ipsosul de bronz*

Nu ştiam că îl cunosc pe Virgil Scripcariu, când treceam pe lângă Biserica Anglicană în drum spre magazinul-gradină cu plante şi flori din zonă. Mereu priveam visătoare femeia cu pântec rotund şi lance, lucrarea lui, instalată pe o insulă de trotuar. Era frumoasă, în hotărârea ei blândă şi războinică, de apărătoare a vieţii. Mă emoţiona. Am aflat cum îl cheama pe artist pe seama unui mic scandal comic – când un jurnalist ‘l-a prins’ că pentru această lucrare plagiase o lucrare renascentistă care trona, încărcată de înţeles istoric, pe o veche coloană de piatră, în parcul vilei Minovici. Nu era plagiată, era tot a lui – o variantă. Mai are una, altfel – în Irlanda. Şi acum mai are una, altfel  – aşezată pe soclu de brad alb-băiţuit, solitară, într-una din sălile de expoziţie la AnnArt.~

Sunt multe culoare pe care îl poţi întâlni pe sculptorul Virgil Scripcariu: lucrează cu arhitecţi de vază, în proiecte ale unor reşedinte private, şcoli sau biserici, în lungul şi-n latul ţării; face instalaţii oţelit-multicolore, care ajung identitate corporată în mediul de business;  face lecţii la pupitru şi la cuptorul de lut cu copiii din şcoala de la Piscu, înfăptuită împreună cu soţia lui, Adriana; toarnă bronz şi sudează cu masca pe faţă – nefiind asigurat că alţii fac cum îşi doreşte el sculptura; hrăneşte o mică tabără de bibilici, păuni şi iepuri în proiectul de zoologie domestică al şcolii rurale; propune şi este invitat cu obiecte de design la Londra, la Bruxelles şi la Venezia; e tatăl, cu resurse nebănuite, celor şase copii ai lor, o mică armată de copii talentaţi (Maria, Tecla şi Ioan s-au oferit voluntar să cante la pian Mozart la vernisaj J); face, la cerere,  portrete în lut şi în bronz ale unor copii şi oameni mari – şi ale unor personaje intrate în storie; lucrează pro bono pentru cauze civice de ecologie şi protecţia copilului; se lasă filmat şi întrebat de televiziuni şi portaluri on-line, în răspuns la mirarea tuturor de a descoperi un om ne-obişnuit, aglomerat de muncă şi liber.

Invitaţia de a lucra cu galeria noastră l-a aşezat pe un culoar care îi place mult şi care îl defineşte: cel al concentrării absolute pe sculptura lipsită de cerinţe exterioare, sculptura pe care o face din unic interes lăuntric. Mă bucur să aflu de la el că l-am mobilizat – şi mă bucur totodată că noi am avut prilejul numit privilegiu, ca în vizitele la Piscu să vedem cu ochii noştri cum se întrupează ideea în corp de bronz.

Am răsfoit planşe de tot felul cu schiţe şi desene în tuş şi am aflat cum, într-un moment  oarcare, între trasarea multor linii şi linii, deodată ideea ‘se opreşte’ şi atunci artistul se dumireşte întru totul asupra a ceea ce căuta. Am văzut apoi cum ideea ‘aceea’ desenată trece în lut şi apoi, prin despicarea în două a formei, primeşte, în găoacea sa, un strat de silicon, ca o placentă hrănitoare. Forma albă se închide apoi încet, plină cu un mic şuvoi de ceară caldă de albine. În acest volum în aşteptare, se toarnă miezul de praf de caramidă şi ipsos.  Artistul aşteaptă.  Bate cuie de fixare. Înveleşte piesa aceasta într-un cocon din ipsos pe care îl bagă în cuptor, trei zile şi trei nopţi, ca la poveste.  Ceara se topeşte şi lasă loc viitorului bronz. Îngroapă forma calda şi fragilă în pământ – şi aici toarnă bronzul. Iar aşteaptă.  Abia când scoate miezul din praful de caramidă – abia atunci vede şi abia atunci ştie dacă ideea a străbătut cu bine drumul către bronz. Imperfecţiunile le ‘îndulceşte’ apoi cu lovituri puternice de daltă şi ciocan. Patina iese din atingere cu acizi şi flacără…  şi se opreşte sub un ultim strat de ceară.   

Acest lung drum, al genezei, nelipsit de dubiu şi tensiune, însoţit de un adevărat proces tehnologic, este  impresionant şi te pune pe gânduri.  Împreună cu sculptorul, am gândit şi am simţit vibrând propriile noastre arcuri interioare, care descriu condiţia noastră de copil şi de adult şi de părinte, mai ceva ca într-un curs de psiholgie frumos-aplicată! Ne-am învârtit de jur-împrejurul exterior al unor forme magice de dragoste întruchipate: în Adam cu firul de argint înfrunzit în mână şi cu gura plină de măr mestecat; în baiatul cel mic şi curios, cocoţat pe scaun, să vada vietatea necunoscută, cu pene şi căpşor rotit; în fiul cu mantie în vant ce ridică spre cer, halterofil şi triumfal, pe mama devenită mică la trup şi goala ca prima Evă inocentă; în pruncul cel mic, ţinut în braţele mamei purtătoare de lance şi rezemat de pântecul rotund în care aşteaptă, păzit,  viitorul – următorul copil.  Sunt unsprezece lucrări în această serie.  Sensurile  lor – multiple – se citesc în fel şi chip, de fiecare dintre noi, privitorii. Vedeţi expoziţia – ca să citiţi povestea voastră.

Gabriela Massaci, Director AnnArt, 2014