Virgil Scripcariu: SuperMam

19 noiembrie 2014 - 16 ianuarie 2015 Virgil Scripcariu: SuperMam

Virgil Scripcariu: SuperMam

expozitie |  CV artist | 

Biografia artistică a lui Virgil Scripcariu poate fi citită (și) sub semnul unei fericite excepții: arta și viața lui par să se afle într-o rară sintonie, inspirându-se reciproc, într-un ritm armonic. Pedagogia artistică desfășurată în satul Piscu, alături de soția sa, Adriana, se împletește cu activitatea artistică din atelier, iar formele care se nasc aici sunt adesea inspirate din viața și experiența lor comună. Așa se explică și lumea pe care ne-o prezintă sculptorul în ultima sa expoziție, deschisă la galeria Annart: unsprezece statui în bronz și una din lemn (care străjuiește oarecum ludic intrarea în galerie), însoțite de șapte desene ce se reunesc acum sub titlul generic de „Supermam”.~

Nu este un joc de cuvinte – autorul nu practică această dimensiune lingvistică, după cum nu este în largul său în a-și boteza lucrările; a da/acorda titluri pare să fie ultima sa „grijă”, lăsând această misiune  - cel puțin parțial – în sarcina criticului sau a curatorului. Supermam e chiar soția sa Adriana, super-mama a șase copii minunați înșirați ca perlele neprețuite de la bebeluș la adolescent. Iată de ce statuile făurite de Virgil constituie o meditație profundă pe marginea unei teme fundamentale: creația, umană și artistică deoportrivă. Se naște astfel un dialog între cele două specii de „făurire”, dialog ce reprezintă, cred, cheia expoziției de față și, în cele din urmă, misterul ei. Căci lumea formelor nu se traduce aici și acum integral în cuvinte sau povești, nu se lasă descifrată până la capăt, făcând loc surprizei, care naște, la rândul ei uimirea. „Uimire” se numește de altfel una dintre lucrări și poate fi un posibil subtitlu, definind starea spectatorului. Personajele întrupate de Virgil sunt inspirate din universul lui cel mai apropiat – familia sa – dar sunt transfigurate în stări și vârste umane: „Primul pas”, „Năzuință”, „Biruință”, „Pubertate” și „Uimire” pot fi citite - și privite – ca metafore ale copilăriei, sau ca luare în stăpânire ale lumii, pe treptele experienței. „Maternitate”, „Adam”, „Eva” și „Rodul pământului” alcătuiesc o a două „grupă”, întruchipând o metaforă a cuplului: Eva devine o Madonă triumfătoare prin maternitate, supunând – sau îmblânzind – balaurul. Cele două grupuri de personaje comunică între ele tocmai prin îngemănarea mamei și a copilului din „Supermam”. „Îngemănare” ar fi putut să se numească mica „Supermam”, în care brațele băiatului se contopesc cu trupul mamei. În marea „Supermam”, dimpotrivă, băiatul își poartă triumfător mama pe brațe, proclamându-și parcă astfel iubirea față de ea. Efectul de surpriză e aici dublu: mama e (mult) mai mică decât băiatul, pentru că e reprezentată la altă scară, iar din perspectivă iconografică, mama e o stranie combinație dintre o „reclining Venus” și Maica Domnului din Koimesis. Nu sunt convinsă că Scripcariu s-a gândit la aceste modele – cel puțin nu conștient -, dar cred că a vrut să dejoace și să provoace privitorul/spectatorul când a inversat posturile și pozițiile mamei și ale băiatului în legătura misterioasă pe care a creat-o între cele două personaje; acestea încetează să mai fie simple personaje, devenind ipostaze și instanțe.

Dacă punem conținutul între paranteze, putem observa că arta lui Scripcariu este dominată de lumea formelor și de dimensiunea lor haptică: fie că este vorba de prototipuri de arhitectură de interior (cum este prototipul scaunului Bubico, expus în pavilionul românesc la Bienala de arhitectură de la Veneția în 2008), fie că este vorba de sculptura propriuzisă, există o plenitudine ce se regăsește în toate încercările, experiențele și realizările sale. Se creează astfel un alt fel de dialog, între formă și spațiu, ce angrenează din nou spectatorul, invitat să „atingă” cu ochii, nu doar să privească sculpturile. Acestea se cer contemplate cu o vedere apropiată, pentru a le percepe trimensionalitatea. Căci cunoaşterea formei şi a modalităţilor sale schimbătoare de apariţie se întemeiază – să nu uităm -  pe capacitatea optică şi tactilă a văzului. Ambele moduri de percepţie se unifică ca activitate senzorială în ochi. Văzul optic dezvăluie bidimensionalitatea imaginii privită din depărtare (viziunea sau vederea depărtată); văzul tactil/haptic percepe tridimensionalitatea obiectelor văzute de aproape (viziunea sau vederea apropiată). Iar sculptorul pare să fie conștient că forma de percepţie a spaţiului este un produs nemijlocit al cunoaşterii, rezultat din reprezentarea spaţiului şi experienţa senzorială spaţială.El are, graţie capacităţii sale specifice de a percepe vizual şi tactil, menirea de a cuprinde şi figura conţinutul spaţial al naturii. Acesta este construit conform unor legi precise, arhitectonice, în totalitatea formală a fiecărei opere şi este înălţat astfel la o regiune mai înaltă, „poetică". Căci, așa cum spune la finele veacului al 19-lea sculptorul și gânditorul Adolf von Hildebrand, „problemele formei, care apar în configurarea arhitectonică a unei opere, nu derivă nemijlocit din natură, ele constituie probleme exclusiv artistice". Artistul rezumă multiplele forme posibile de apariţie ale naturii în unicitatea operei de artă. Obiectului – sau personajului - real din natură i se opune o formă plastică cu acelaşi conţinut, ce corespunde capacităţii umane de reprezentare. Arta se defineşte astfel ca o redare totalizantă a naturii, sau, am spune noi, a creației. Este lecția – sau mesajul – pe care ni-l transmite Virgil Scripcariu în ultimile sale lucrări, realizate pentru a ne stârni uimirea – stupore – ca stare a unui altfel de grație – meraviglia.

Ruxandra Demetrescu, istoric de artă, 2014